Adorarea celor trei Magi din Est

Adorarea Magilor, mozaic bizantin din anul 526 d.Hr.C., Basilica Sant 'Apollinare Nuovo, Ravenna, Italia

Unii susțin că în imagine sunt trei magi cu căciuli frigiene.

Privind cu atenție detaliile din imagine, eu zic că cei Trei Magi sunt trei Regi traco-geto-daci.

Basoreliefurile de pe Columna lui Traian ne arată 

îmbrăcămintea, încălțămintea și vestitele căciulițe

purtate de Daci

În creștinismul occidental, sărbătoarea Bobotezei, cunoscută și sub numele de Ziua Magilor, este sărbătorită în fiecare an pentru a comemora vizita magilor din est la nou-născutul Prunc Isus.

Imaginea acestor trei înțelepți din Răsărit, care oferă daruri valoroase și se închină Fiului lui Dumnezeu, este inevitabil legată de iesle.

Cu toate acestea, povestea magilor nu se regăsește în cele patru evanghelii canonice: în afară de Evanghelia după Sfântul Matei, celelalte trei texte biblice nu spun nimic despre ele.

Cine erau acei Magi ? Cine au fost cei trei regi misterioși care l-au vizitat pe Pruncul Iisus ?

Magii Evangheliei Sfântului Matei: câți erau ?

Evanghelia Sfântului Matei în care este povestită Adorația Magilor, spune următoarele :

„L-am născut pe Iisus în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, magii veniți din Orient au apărut în Ierusalim. (...) Aceștia, după ce l-au auzit pe rege, au pornit și iată că steaua pe care o văzuseră în est era în fața lor, până a sosit și s-a oprit peste locul unde se afla băiatul. Când au văzut steaua, s-au umplut de o bucurie imensă. Au intrat în casă; au văzut copilul cu Maria, mama sa și, înclinându-se, l-au închinat; Apoi și-au deschis piepturile și au oferit daruri de aur, olceni și mir. ” (Matei 2,1 și 9-11)”

Este frapant faptul că Matei nu menționează numărul exact de înțelepți din Orient.

Conform tradiției, însă, erau trei. Este probabil ca acest număr să fie ales ca corespondență cu cele trei daruri date lui Isus: aurul, tămâia și mirul.

Cu toate acestea, în alte tradiții acest număr variază.

În Orient, de exemplu, tradiția dictează că magii erau de fapt 12.

În plus, primii artiști creștini au răspândit și diferite figuri.

De fapt, există un tablou în cimitirul San Pedro și San Marcelino în care apar doar doi magi.

Cu toate acestea, o pictură situată în Muzeul Lateranului arată trei, în timp ce o alta din cimitirul Domitila reflectă faptul că erau patru.

În cele din urmă, într-o vază a Muzeului Kircher, Magii sunt opt.

Sarcofag, secolul al III-lea d.Hr.C. în care apar doi magi oferind cadouri Pruncului Iisus.

Muzeul Vaticanului, Roma, Italia. 

Cum se numeau magii ?

Ca și în cazul numărului lor, numele acestor înțelepți ne sunt necunoscute și, din nou, au ajuns la noi prin tradiția populară.

Din nou, numele date acestor figuri biblice variază în funcție de locuri.

Astfel, în timp ce în tradiția occidentală, cei trei magi erau Melchior, Gaspar și Baltasar - și provin din Persia, India și, respectiv, din Babilon -, tradiția siriană spune că numele lor erau Larvandad, Hormisdas și Gushnasaph.

Tradiția armenească susține că Kagba, Badadakharida și Badadilma sunt numele lor reale.

După ce magii au adus darurile pentru Isus, ei s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim, așa cum regele Irod le-a cerut și să aducă noutăți despre locul unde se afla copilul.

Înțelepții l-au crezut pe Irod când le-a spus că vrea să meargă în acel loc pentru a se închina personal regelui nou-născut.

Cu toate acestea, printr - un vis, Dumnezeu i-a avertizat să nu se întoarcă la Irod și magii „au plecat spre țara lor pe o altă cale.“ (Matei 02:12)

Magii și Sfânta Elena

Astfel se încheie povestea magilor, sau așa se pare.

Izvoarele istorice mai au multe de povestit.

În timpul secolului al IV-lea d.Hr.C., Sfânta Elena, mama împăratului roman Constantin, a început o căutare pentru localizarea moaștelor credinței creștine și se pare că, după ce a găsit rămășițele magilor din Persia, le-a dus la Constantinopol.

În secolul al V-lea, aceste moaște s-au mutat în Milano.

Elena de Constantinopol (1495). Ulei de Cima da Conegliano.

Când orașul Milano a fost cucerit în 1164 de Federico Barbarroja, împăratul Sfântului Imperiu Roman, moaștele au fost predate lui Rainald von Dassel, arhiepiscopul de Köln și depuse în catedrala din Köln, unde se află și astăzi.

Un cufăr mare acoperit cu aur a fost construit pentru a adăposti aceste rămășițe.

Acest relicvar, cunoscut sub numele de Reliquary of the Three Kings, este cel mai mare din lumea occidentală și a atras milioane de pelerini la Catedrala din Köln de când presupusele rămășițe ale magilor au ajuns în oraș, în secolul al XII-lea.

Relicvarul celor Trei Înțelepți expus în Catedrala din Köln, Germania. 

Surse :

Biblia : Standard King James Version , 2014. [Online]

Disponibil la: http://www.kingjamesbibleonline.org/

christianity.about.com, 2015. Trei Regi - Înțelepți din Răsărit. [Online]

Disponibil la: http://christianity.about.com/od/newtestamentpeople/a/Three-Kings.htm

Drum, W., 1910. Magi. [Online]

Disponibil la: http://www.newadvent.org/cathen/09527a.htm

Destinații sacre, 2015. Catedrala din Köln. [Online]

Disponibil la: http://www.sacred-destinations.com/germany/cologne-cathedral

www.cologne.de , 2015. Catedrala din Köln. [Online]

Disponibil la: http://www.cologne.de/what-to-do/the-cologne-cathedral.

Strămoşul drapelelor europene, este Steagul de Luptă al Dacilor

Stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene.

O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară - lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.

Urme vechi, româ­neşti, se găsesc de-a lungul şi de-a la­tul Continentului European.

Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.

De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.

Sunt pline subsolu­rile Muzeului de la Cra­covia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.

În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi sim­plu, nimeni nu ştie unde este.

În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare.

Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.

Cel mai frumos exem­plar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit pâ­nă acum în Europa, se află în Ger­­mania.

Fai­mosul Stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­ţişare şi urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, a ajuns până în Ger­mania.

Este vorba despre un „Dra­co” masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Ko­blenz - unul dintre cele mai frumoase oraşe me­die­vale ale Germaniei.

„Draco” este numele dat de euro­peni capu­lui de lup.

Vechiul Stin­dard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.

Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.

O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii în­flăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spec­taculos.

Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor.

Este mai agre­siv de­cât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma.

Are o bogăţie de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de.

Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trece­rea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum func­ţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.

Nu mai este îndo­ia­lă: aşa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic.

Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când i se spune că „Draco” e iden­tic cu re­pre­zentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apro­piere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are co­respondenţe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania.

Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei ex­poziţii de o mare anvergură, mu­zeo­grafa relatează următoarele:

„Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de fru­mos ? Nu ne-am în­şelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.

Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.

Cu ochii min­ţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

La ieşirea din expoziție, în ma­gazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albu­mele oficiale ale expo­ziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.

În cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, la pa­gina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi.

Regele Arthur şi Stindardul cu Cap de Lup

Imagine din Cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”

Numele autorilor cărții sunt Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba.

Iată ce afirmă autorii cărții :

„Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Ro­man şi a avut un mare viitor pe melea­gu­rile bretone.

Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bre­tonă, care a devenit redu­tabilă, vreme de secole.

Steagul a venit împreună cu ei.

Lupul avea botul din me­tal, care continua cu un gât puternic.

Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele.

Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător.

Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adver­sarilor, cât şi asupra pro­priilor trupe.

Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului.

Desen după stela funerară cu cap de lup 

de la Chester, din Anglia

Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, încât fiecare detaşament din cohor­tele armatei romane poseda un asemenea steag.

El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu”.

Lupul dacic, în lupta de la Hastings

Bretonii s-au ataşat atât de mult de Stin­dardul cu Cap de Lup şi Trup de Șarpe, spun în continuare autorii, încât nume­roase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic.

Pe malul francez al Atlanticului, în Bre­tania şi Normandia, Lupul dacic flutură pe primă­riile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vre­mea luptelor dintre daci şi romani.

După războaiele cu dacii, Capul de Lup sau „Balaurul Dacic”, cum îi spune istoricul Vasile Pârvan, sau «Draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident, a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie.

Romanii au fost impre­sionaţi de efectul psiho­logic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg Conti­nentul European.

Este şi teoria istoricilor bre­toni, care în cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, demon­strea­ză, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor.

Brutus I, strămoşul mitic al bre­tonilor, care a ve­nit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Ga­lilor de azi, cunos­cutul „Draigh Goch”, are un balaur roşu pe fond alb-verde.

Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Breta­nia, pe steagurile din zonă.

Se pot vedea, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plo­melin, şi „Draco”, de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana.

 

Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon

Lo­calnicii, spun toți la fel, că dragonul moş­tenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului.

„E ceva sfânt pentru noi”, spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină.

Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre cre­din­ţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. „Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «Draconari», purtători de «Draco»”.

Eric caută sub tejgheaua magazinului său şi scoate la iveală două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dra­gonul galez. Amintirile l-au emoţionat.

„Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul”, spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său.

Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Da­cice, um­flate de vânturile aces­tea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?

NOI, ROMÂNII DE ASTĂZI, AVEM DATORIA DE ONOARE DE A NE AFLA RĂDĂCINILE ADEVĂRATE ȘI DE A NE AȘEZA STRĂMOȘII PE LOCUL MERITAT DE DREPT ÎN ISTORIA OMENIRII !

Dansul și muzica Flamenco

Flamenco este un gen muzical, care a apărut și s-a dezvoltat în Spania, preponderent în regiunea Andaluzia.

Acest gen e caracterizat de o ritmicitate pronunțată, fiind folosite castaniete, și adesea cântecele flamenco sunt însoțite de dans.

Deși regiunea de origine a flamenco-ului este considerată Andaluzia, regiunile Extremadura și Murcia au contribuit la dezvoltarea câtorva forme muzicale.

Rădăcinile flamenco nu sunt cunoscute cu precizie, însă adesea sunt citate influențe din culturile islamică, sefardă, țigănească, alături de cultura locală andaluză.

Influențele latino-americane și în special cele cubaneze au contribuit de asemenea la formarea câtorva subgenuri.

Dansul și muzica Flamenco au apărut acum trei secole, în acel conglomerat de popoare care e Andaluzia.

Sudul Spaniei e casa nu doar a spaniolilor, ci și a comunităților de romi cu înclinații artistice. Locul poartă încă amprenta secolelor de ocupație arabă dar și influențele venite înapoi din Lumea Nouă, de la coloniile din Latin America.

Aici aveți un videoclip în care una din trupele renumite din Spania, prezintă un spectacol de muzică, dans, culoare și multă pasiune.

Cine a avut cea mai mare influență asupra stilului Flamenco e greu de spus, așa cum e greu de determinat etimologia numelui în sine, despre care mulți cred că vine de la spaniolul pentru ”înflăcărat”.

Așa cum a fost mai târziu cazul cu tangoul argentinian, mișcările dansului au fost considerate prea explicite și prea vulgare, astfel încât dansul a rămas multă vreme doar o expresie a subculturii din suburbiile andaluze. 

Dansul e acompaniat de bătăi din palme, tropăituri, de momente de virtuozitate la chitară, ce au influențat chitara clasică și de pasaje vocale de mare emotivitate și melancolie.

Urmează un  videoclip cu secvențe din spectacolele susținute de dansatorii de flamenco.

Artiștii au trecut de la învățarea mișcărilor pe cont propriu, prin imitație, la urmarea unor școli riguroase, cu antrenamente și competiții disputate. Ritmul e ținut cu evantaie multicolore, iar costumele sunt un element esențial.

Costumele bărbaților aduc întrucâtva cu ale toreadorilor, cu pantaloni strâmți și cămăși largi multicolore, iar rochiile fetelor sunt lungi, mulate, cu volane complicate și crăpături adânci care dezvăluie picioarele și permit mișcările mai complicate. 

Pantofii de flamenco sunt de asemenea speciali, permițând loviturile energice și zgomotoase care au premers stepul modern.

David, uriașul din marmură creat de Michelangelo Buonarroti

Michelangelo este unul dintre cele mai cunoscute genii din istoria artei, iar creația sa emblematică – statuia lui David, regele israeliților – este, probabil, cea mai celebră sculptură din lume.

Este o lucrare incredibilă, pe care toată lumea o recunoaște și despre care fiecare știe câte ceva. Cu toate acestea, numai atunci când privești statuia de aproape devin evidente priceperea și răbdarea cu care Michelangelo a creat această capodoperă.

 

Pe umărul său stâng, David ține o praștie, iar în mâna dreaptă are o piatră. Cu aceste arme rudimentare, David este gata să-l atace pe campionul uriaș al filistenilor, Goliat, în fața căruia va ieși victorios, în primul său act semnificativ înainte de a ajunge cel mai faimos rege al Israelului.

Numele lui David a fost tradus în latina biblică drept „fortis manu, sive desiderabilis”, unde „fortis manu” înseamnă „mână puternică”. Poate din acest motiv, mâna dreaptă a lui David nu este proporțională cu restul corpului său.

Statuia lui David are înălțimea de 5 metri și cântărește 5.572 kg. David se ridică deasupra noastră, ceea ce este foarte important, dacă luăm în considerare faptul că, în povestea lui David și a lui Goliat, David este văzut ca fiind cel slab.

De vreme ce își ține praștia în mâna stângă, mulți cred că Dravid este stângaci. Cu toate acestea, alții susțin că poziția corpului viitorului rege arată că el este, de fapt, dreptaci.

Statuia lui David a fost sculptată dintr-o singură bucată de marmură. Un aspect foarte interesant este faptul că această bucată de marmură mai fusese achiziționată de două ori înaintea lui Michelangelo, de artiști care fie nu au mai putut, fie nu au mai vrut să prelucreze blocul de piatră.

Marmura a fost lăsată la o parte timp de 40 de ani înainte ca Michelangelo să înceapă să lucreze la ea timp de doi ani, pe când avea 29 de ani. Patru ani mai târziu, Michelangelo a fost însărcinat să lucreze la Capela Sixtină.

Inițial, statuia lui David trebuia să fie amplasată pe acoperișul domului catedralei din Florența. Cu toate acestea, pentru că lucrarea a uimit pe toată lumea prin frumusețea sa, planul a fost abandonat, astfel încât sculptura să poată fi apreciată de oricine de aproape.

Iată ce scria criticul de artă Giorgio Vasari imediat după ce a văzut statuia lui David :

„Oricine a văzut această lucrare nu trebuie să-și mai facă griji să vadă și altă sculptură, nici din zilele noastre, nici din alte vremuri”.

Chipul lui David reconstituit prin manipulare digitală a imaginii statuii.

Se spune că Michelangelo și-a bazat imaginea lui David pe reprezentările tipice ale lui Dumnezeu Hercules, care era considerat o figură importantă în Florența renascentistă.

Când Marele Duce de Toscana a realizat o copie a statuii lui David pentru regina Victoria, suverana britanică a fost atât de jignită de nuditate, încât a ordonat ca goliciunea statuii să fie acoperită cu o modestă frunză de smochin.

În fiecare an, opt milioane de oameni vizitează Galleria dell’Accademia, locul unde se află statuia lui David. Din păcate, pașii acestor curioși îl poartă pe David spre distrugere, deoarece provoacă vibrații care fisurează marmura. Din acest motiv, statuia este restaurată frecvent.

”BISERICA STAVROPOLEOS” - București - România

”Biserica Stavropoleos” este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, în centrul orașului București - România. 

Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. 

Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Orașul Crucii”.

Biserica Stavropoleos este inclusă în Lista monumentelor istorice din România.

Biserica a fost înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Țării Românești, 1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, originar din Epir.

În curtea hanului său, construit în 1704, Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o situație frecvent întâlnită în epocă).

În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa.

”Biserica Stavropoleos”, anul 1852

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al XX-lea.

În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. 

Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu.

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani.

Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale.

Corul bisericii cântă muzică neobizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.

La 26 martie 2008 s-a reînființat Mănăstirea Stavropoleos ca mănăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Tunderea în monahism a primelor patru monahii a avut loc pe 28 mai 2008.

Pe 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către patriarhul Daniel.

”Podul Lui Dumnezeu” și multe alte ”frumuseți minunate” din România

Imagine din Grădina Zmeilor

România ascunde multe locuri de o frumuseţe ireală, care par desprise din poveşti şi sunt puţin cunoscute. Turistii straini aleg să vină în România pentru că peisajele îi încântă de fiecare dată, iar oamenii sunt foarte primitori şi calzi.

”Podul Lui Dumnezeu” din România

”Podul lui Dumnezeu” îl găsim în comuna mehedinţeană Ponoare şi este unul dintre cele trei poduri naturale existente în lume şi al doilea ca mărime din Europa. Astfel de poduri naturale mai există în SUA şi în Franţa, dar cel din România este singurul circulat, fiind format din calcare, ca urmare a surpării tavanului unei peşteri.

”Podul lui Dumnezeu” sau ”Podul Natural”, cum i se mai spune, se află în centrul localităţii mehedinţene Ponoare, fiind o uriaşă arcadă de piatră peste care trece şoseaua Baia de Aramă – Drobeta Turnu Severin, traversând Valea Pragului. El s-a format prin prăbuşirea peretelui superior al peşterii şi se impune în peisaj prin masivitate: 30 de metri lungime, 13 metri înălţime, 22 de metri lăţime şi 9 metri deschidere.

”Grădina Zmeilor”

Grădina Zmeilor este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a III-a IUCN (rezervaţie naturală de tip geologic şi peisagistic), situată în judeţul Sălaj, pe teritoriul administrativ al comunei Bălan.

”Lacul Vida sau Lacul cu Vârtej”

”Lacul Vida” sau ”Lacul cu vârtej” (judeţul Bihor) Denumit şi “Minunea ascunsă a Bihorului”, se deosebeşte prin culoarea aproape ireală a apei, dar şi prin faptul că în mijlocul său este amenajat un deversor, care creează impresia unui imens vârtej spectaculos. 

Lacul Vida este un lac de acumulare, construit în 1967, pentru minele care extrăgeau bauxită, pe cursurile râurilor Vida şi Topliţa, în comuna bihoreană Dobreşti.