Dansul și muzica Flamenco

Flamenco este un gen muzical, care a apărut și s-a dezvoltat în Spania, preponderent în regiunea Andaluzia.

Acest gen e caracterizat de o ritmicitate pronunțată, fiind folosite castaniete, și adesea cântecele flamenco sunt însoțite de dans.

Deși regiunea de origine a flamenco-ului este considerată Andaluzia, regiunile Extremadura și Murcia au contribuit la dezvoltarea câtorva forme muzicale.

Rădăcinile flamenco nu sunt cunoscute cu precizie, însă adesea sunt citate influențe din culturile islamică, sefardă, țigănească, alături de cultura locală andaluză.

Influențele latino-americane și în special cele cubaneze au contribuit de asemenea la formarea câtorva subgenuri.

Dansul și muzica Flamenco au apărut acum trei secole, în acel conglomerat de popoare care e Andaluzia.

Sudul Spaniei e casa nu doar a spaniolilor, ci și a comunităților de romi cu înclinații artistice. Locul poartă încă amprenta secolelor de ocupație arabă dar și influențele venite înapoi din Lumea Nouă, de la coloniile din Latin America.

Aici aveți un videoclip în care una din trupele renumite din Spania, prezintă un spectacol de muzică, dans, culoare și multă pasiune.

Cine a avut cea mai mare influență asupra stilului Flamenco e greu de spus, așa cum e greu de determinat etimologia numelui în sine, despre care mulți cred că vine de la spaniolul pentru ”înflăcărat”.

Așa cum a fost mai târziu cazul cu tangoul argentinian, mișcările dansului au fost considerate prea explicite și prea vulgare, astfel încât dansul a rămas multă vreme doar o expresie a subculturii din suburbiile andaluze. 

Dansul e acompaniat de bătăi din palme, tropăituri, de momente de virtuozitate la chitară, ce au influențat chitara clasică și de pasaje vocale de mare emotivitate și melancolie.

Urmează un  videoclip cu secvențe din spectacolele susținute de dansatorii de flamenco.

Artiștii au trecut de la învățarea mișcărilor pe cont propriu, prin imitație, la urmarea unor școli riguroase, cu antrenamente și competiții disputate. Ritmul e ținut cu evantaie multicolore, iar costumele sunt un element esențial.

Costumele bărbaților aduc întrucâtva cu ale toreadorilor, cu pantaloni strâmți și cămăși largi multicolore, iar rochiile fetelor sunt lungi, mulate, cu volane complicate și crăpături adânci care dezvăluie picioarele și permit mișcările mai complicate. 

Pantofii de flamenco sunt de asemenea speciali, permițând loviturile energice și zgomotoase care au premers stepul modern.

David, uriașul din marmură creat de Michelangelo Buonarroti

Michelangelo este unul dintre cele mai cunoscute genii din istoria artei, iar creația sa emblematică – statuia lui David, regele israeliților – este, probabil, cea mai celebră sculptură din lume.

Este o lucrare incredibilă, pe care toată lumea o recunoaște și despre care fiecare știe câte ceva. Cu toate acestea, numai atunci când privești statuia de aproape devin evidente priceperea și răbdarea cu care Michelangelo a creat această capodoperă.

 

Pe umărul său stâng, David ține o praștie, iar în mâna dreaptă are o piatră. Cu aceste arme rudimentare, David este gata să-l atace pe campionul uriaș al filistenilor, Goliat, în fața căruia va ieși victorios, în primul său act semnificativ înainte de a ajunge cel mai faimos rege al Israelului.

Numele lui David a fost tradus în latina biblică drept „fortis manu, sive desiderabilis”, unde „fortis manu” înseamnă „mână puternică”. Poate din acest motiv, mâna dreaptă a lui David nu este proporțională cu restul corpului său.

Statuia lui David are înălțimea de 5 metri și cântărește 5.572 kg. David se ridică deasupra noastră, ceea ce este foarte important, dacă luăm în considerare faptul că, în povestea lui David și a lui Goliat, David este văzut ca fiind cel slab.

De vreme ce își ține praștia în mâna stângă, mulți cred că Dravid este stângaci. Cu toate acestea, alții susțin că poziția corpului viitorului rege arată că el este, de fapt, dreptaci.

Statuia lui David a fost sculptată dintr-o singură bucată de marmură. Un aspect foarte interesant este faptul că această bucată de marmură mai fusese achiziționată de două ori înaintea lui Michelangelo, de artiști care fie nu au mai putut, fie nu au mai vrut să prelucreze blocul de piatră.

Marmura a fost lăsată la o parte timp de 40 de ani înainte ca Michelangelo să înceapă să lucreze la ea timp de doi ani, pe când avea 29 de ani. Patru ani mai târziu, Michelangelo a fost însărcinat să lucreze la Capela Sixtină.

Inițial, statuia lui David trebuia să fie amplasată pe acoperișul domului catedralei din Florența. Cu toate acestea, pentru că lucrarea a uimit pe toată lumea prin frumusețea sa, planul a fost abandonat, astfel încât sculptura să poată fi apreciată de oricine de aproape.

Iată ce scria criticul de artă Giorgio Vasari imediat după ce a văzut statuia lui David :

„Oricine a văzut această lucrare nu trebuie să-și mai facă griji să vadă și altă sculptură, nici din zilele noastre, nici din alte vremuri”.

Chipul lui David reconstituit prin manipulare digitală a imaginii statuii.

Se spune că Michelangelo și-a bazat imaginea lui David pe reprezentările tipice ale lui Dumnezeu Hercules, care era considerat o figură importantă în Florența renascentistă.

Când Marele Duce de Toscana a realizat o copie a statuii lui David pentru regina Victoria, suverana britanică a fost atât de jignită de nuditate, încât a ordonat ca goliciunea statuii să fie acoperită cu o modestă frunză de smochin.

În fiecare an, opt milioane de oameni vizitează Galleria dell’Accademia, locul unde se află statuia lui David. Din păcate, pașii acestor curioși îl poartă pe David spre distrugere, deoarece provoacă vibrații care fisurează marmura. Din acest motiv, statuia este restaurată frecvent.