BUCURIA DANSULUI : Femei, bărbați, copii, bătrâni din Santiago del Estero, dezlănțuiți și fericiți

 

Santiago del Estero, în textul Constituției provinciale : Provincia Santiago del Estero, numită în mod obișnuit Santiago , este una dintre cele douăzeci și trei de provincii care alcătuiesc Republica Argentina . La rândul său, este unul dintre cele douăzeci și patru de state autonome sau jurisdicții de ordinul întâi,  care alcătuiesc țara și unul dintre cele douăzeci și patru de circumscripții electorale legislative naționale . Capitala și cel mai populat oraș este Santiago del Estero omonim . Este situat în nordul țării, în regiunea Norte Grande Argentino, se învecinează la nord cu Salta și Chaco , la est din nou cu Chaco și Santa Fe , la sud cu Córdoba și la vest cu Catamarca și Tucumán .

Provincia are o populație de 896.461 de locuitori, repartizați pe o suprafață de 136.351  km² . Din punct de vedere politic este împărțit în 27 de departamente.

Înainte de cucerirea spaniolă care a început în 1536 , acest teritoriu era locuit în principal de etnia Tonocotés ,  numită Juríes de primii cuceritori. Tonocotés au practicat agricultura și țesutul și au dezvoltat ceramică avansată și sculptură elaborată în piatră. Principalul lor teritoriu de cultivare era o depresiune, paralela cu râul Dulce , pe care l-au irigat prin inundatii.

La nord și la vest de Juríes s-au stabilit Lules , cu o cultură materială destul de asemănătoare cu cea a Tonocotés, deși cu influențe andine mai mari; la est vilelas si mocovíes , iar la sud sanavirones . Prin nord-est au făcut incursiuni - cu grave conflicte interetnice - wichișii ​​și tobașii parțialității numite anterior „macomita” .

În 1542 , Diego de Rojas a primit ordinul de a întreprinde intrarea în Tucumán , îndeplinind acest căpitan și oamenii săi o mare ispravă prin cucerirea unui mediu necunoscut și ostil și pătrunzând pentru prima dată în nord-vestul Argentinei. Rojas a încercat întemeierea unui prim oraș spaniol prin fondarea Medellín del Soconcho. Cu toate acestea, nu a avut succes și și-a continuat înaintarea spre sud, fiind ucis într-un loc apropiat de limitele actuale ale provinciei Santiago del Estero cu cea din Córdoba.

De la crearea Viceregatului Peru prin decretul regal din 1 martie 1543 , guvernul de la Tucumán a fost integrat în acesta, inclusiv teritoriul Santiago del Estero.

La 19 iunie 1549 , căpitanul Juan Núñez de Prado , comandat de guvernatorul autorizat La Gasca , și-a asumat misiunea de a întemeia un oraș pe ținuturile recent cucerite, cu scopul de a păstra drumul către Chile și de a descoperi in sit posibilitățile unei traseu spre Río de la Plata . De asemenea, a intenționat să răspândească catolicismul printre băștinași. Núñez a părăsit Potosí la sfârșitul anului 1549 și și-a construit primul oraș în 1550 , numit El Barco — în omagiul președintelui La Gasca, născut în Barco de Ávila., Spania — în locul care avea să se ridice mai târziu Cañete ( 1560 ) și San Miguel del Tucumán (1565). Deși această primă navă era situată în afara limitelor atribuite jurisdicției chiliane, la 10 noiembrie 1550 a avut loc o confruntare între Núñez del Prado și cuceritorul din Chile Francisco de Villagra . Subjugarea lui Núñez del Prado de către Villagra a fost o recunoaștere tacită a autorității chiliane din acea regiune, așa că Núñez, odată ce Villagra s-a retras, a mutat Barco inițial în vecinătatea confluenței râurilor Amblailla și San Carlos, în provincia actuală. din Salta, fondată în iunie 1551 ,Barca II .

De data aceasta hărțuit de triburile Diaguita și temându-se de noile atacuri chiliane, în iunie 1552 a depopulat Barco II și a înființat orașul Barco III , la jumătate de legă la sud de ceea ce este acum capitala actuală Santiago del Estero , orașul Europei. originea cea mai veche existentă pe actualul teritoriu argentinian.

În Chile, când Pedro de Valdivia a aflat de conflictul dintre Villagra și Núñez și de mutarea orașului, l-a numit pe Francisco de Aguirre la comanda lui Barco. Idealul lui Valdivia și Aguirre era să unească pământul dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific într-un singur guvern, o problemă care depășea autoritatea conferită de La Gasca Valdiviei. Cu toate acestea, Aguirre cu aproximativ 70 de oameni, a traversat regiunea Tucumán și, părăsind districtul său, la 20 mai 1553, i-a expulzat pe bărbații din Núñez del Prado, care erau absenți în ținuturile Famatinei , anunțându-și a doua zi autoritatea asupra orașului.

Indiferent de asta, Francisco de Aguirre, la 25 iulie 1553, a fondat orașul Santiago del Estero del Nuevo Maestrazgo , deoarece era ziua lui Santiago Apóstol sub a cărui invocație a fost plasat orașul.

Santiago del Estero a susținut Revoluția din Mai , dar din diverse motive nu a avut participarea care ar fi corespuns populației sale.

Prin decretul din 8 octombrie 1814 , directorul suprem Gervasio Antonio de Posadas a împărțit Intendența Salta del Tucumán și a creat Intendența Guvernului din Tucumán, cu sediul în San Miguel de Tucumán și a cărei jurisdicție includea, în plus, Catamarca și Santiago del Estero. 

În anii 1815-1817 , provincia a fost zguduită de două revoluții conduse de colonelul Juan Francisco Borges , care s-au încheiat cu înfrângerea și execuția sa din ordinul lui Manuel Belgrano ; pentru o vreme, autonomia provincială a trebuit să aștepte.

După dizolvarea Directorului și Congresului, guvernatorul intendant al orașului Tucumán, colonelul Bernabé Aráoz , a ridicat Republica Tucumán la 22 martie 1820, formată din teritoriile care formau guvernoratul de intendență (Santiago del Estero, Catamarca și Tucumán), sancţionând o Constituţie la 6 septembrie 1820.

Comandantul Juan Felipe Ibarra a început o revoluție care a declarat autonomia provinciei Santiago del Estero la 27 aprilie 1820.

În acea zi, un consiliu deschis l-a numit guvernator, despărțindu-se de jurisdicția Tucuman și alăturându-se celorlalte provincii argentiniene. Aráoz a încercat să-l recupereze pe Santiago del Estero, dar în 1821 a fost învins de Ibarra.

Ibarra a guvernat provincia până în anul morții sale, în 1851 . Timp de treizeci de ani, aproape fără întrerupere, a reușit să mențină provincia pe orbita Partidului Federal . A depășit invaziile succesive lansate de inamicii săi printr-o strategie de „pământ ars”, abandonând capitala, înconjurând-o și privând-o de apă și hrană. Toți invadatorii au fost nevoiți să o abandoneze aproape fără să lupte. În ultimii săi ani, el a fost cel mai puternic susținător al lui Juan Manuel de Rosas din nordul Argentinei .

Ani mai târziu, Santiago del Estero a sprijinit Confederația Argentina și a emis prima sa Constituție în 1856 , dar cea mai mare parte a teritoriului său actual a rămas neexplorat. În 1858 a fost semnat tratatul de hotar cu Tucumán.

În anii 1850 și 1860, sub conducerea lui Manuel Taboada , nepotul lui Ibarra, provincia a fost ferm aliată cu partidul unitar și și-a ajutat triumful înainte și după bătălia de la Pavón ; Președintele Bartolomé Mitre îi datora lui Taboada o mare parte din succesul său în unificarea țării. Dar moartea sa în 1871 a provocat începutul declinului politic al provinciei, care a încetat să mai aibă nicio influență în guvernul național.

După lovitura de stat din 1955, care l-a răsturnat pe președintele constituțional Juan Domingo Perón , majoritatea liderilor acestui partid au intrat în clandestinitate sau în exil. În acest proces, numit „Rezistența Peronistă”, s-a născut la Santiago del Estero prima gherilă argentiniană, Uturuncos .

Juan Domingo Perón

Spre sfârșitul anilor 1950, un intelectual din Santiago, Mario Roberto Santucho a fondat ceea ce avea să fie embrionul celei mai mari gherile politice din anii următori, Armata Revoluționară a Poporului (ERP).

Guvernele ilegitime s-au succedat datorită interzicerii peronismului, partidul majoritar, până în 1973, anul în care candidatul peronist Carlos Arturo Juárez a câștigat alegerile . Este rândul lui să guverneze într-o perioadă afectată de luptele armate din Argentina și este în cele din urmă răsturnat de o lovitură de stat militară.

În Santiago del Estero, represiunea răzvrătește și împotriva tinerilor, persecutați de poliție și forțele militare, torturați și uciși. Se estimează că au fost aproximativ două sute de dispăruți în această provincie în timpul dictaturii militare (1976-1983).

În cele din urmă, dictatura declină și trebuie să convoace alegeri în care candidatul peronist, Carlos Arturo Juárez, triumfă din nou. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea și în primii ani ai secolului actual, provincia a fost sub controlul strict al guvernului personalist și autoritar al lui Carlos Arturo Juárez . De când a fost ales pentru prima dată în 1948, Júarez a dominat politica locală cu puține întreruperi, fie direct, fie prin figuri politice.

La sfârșitul celui de-al cincilea mandat, fiind prea în vârstă pentru a guverna, bătrânul caudillo a dus la victoria la alegerile din 2002, o formulă în care soția sa, Mercedes „Nina” Aragonés de Juárez , era locotenent guvernator. Dar guvernatorul în exercițiu, Carlos Díaz, a fost presat să demisioneze, soția caudillo-ului asumându-și mandatul.

La scurt timp după preluarea mandatului, un act al poliției care a afectat mediul juarista a stârnit interesul guvernului și al presei naționale, ajutând la ridicarea vălului care ascundea gravă deteriorare instituțională a provinciei. Toate aceste evenimente au încadrat ceea ce a fost „El Santiagueñazo ”. Din acest motiv, Guvernul Național a decretat intervenția Provinciei prin Legea 25881, adoptată la 1 aprilie 2004. 8 Nina Juárez a fost demisă și a fost închisă împreună cu soțul ei, sub acuzația de corupție. Pablo Lanusse a fost numit controlor, care a preluat funcția la 2 aprilie 2004.

După un an de intervenție federală, neregulile în încălcarea drepturilor omului au fost inversate. În februarie 2005, au fost convocate alegeri pentru reînnoirea autorităților provinciale, în funcția de guvernator fiind ales radicalul Gerardo Zamora, care a preluat funcția la 23 martie a acelui an.

Relieful provinciei Santiago del Estero este inclus, aproape în totalitate, în câmpia Chaco . Cea mai mare parte prezintă relief foarte plat (deși tapițat impecabil de pădure densă) cu unele zone depresive. Doar o mică parte a teritoriului său, la sud și vest, se încadrează în domeniul Sierras Pampeanas , cu dealuri mici precum Sierras de Guasayán și Sierra de Choya (la vest) și Sierras de Ambargasta (la sud-vest, comună). cu Córdoba), mai spre sud-vest, la granița cu Córdoba și Catamarca, se află un bazin endoreic deprimat caracterizat prin ariditatea sa și existența unor saline enorme precum cele aleSalinas Grandes și Salinas de Ambargasta , în timp ce la sud-est există zone mai depresive, cu zone umede care se varsă în marea Laguna de Mar Chiquita sau Mar de Ansenuza și lagunele asociate cu craterele de meteoriți din Campo del Cielo , în timp ce la nord-est de provincia corespunde zonelor din Impenetrabilul Chaco .

Întreaga provincie Santiago del Estero are un climat continental semitropicalcu un sezon uscat, care se caracterizează prin temperaturi destul de extreme și precipitații abundente până la suficiente concentrate vara. O caracteristică particulară a climei este prezența unor zile cu temperaturi anormale pentru sezon, de exemplu maxime de 40 °C în mijlocul iernii, sau temperaturi care nu depășesc 30 °C vara. Se mai poate spune că provincia este una de extreme, cu semne apropiate de 50 °C în nord și 3 °C în sud. În plus, datorită distanței față de mare, continentalitatea este accentuată, rezultând o umiditate ambientală scăzută și diferențe între zi și noapte care pot depăși cu ușurință 20 °C. Provincia este afectată în mod regulat de secetă, deoarece precipitațiile sunt în general rare și practic limitate doar la vară.

Biomul natural predominant corespunde pădurii Chaco , mai exact subregiunii Chaco Austral , puternic modificată de influența omului. Printre speciile tipice zonei se numără: roşcovul , quebracho alb şi roşu , lapacho , chañar , mistol şi espinillo .

Desfrișările, exploatarea forestieră și defrișările în general, în special cele cauzate de cultivarea industrială a soiei transgenice sau pentru extinderea frontierei zootehnice ( caprine și bovine ) a dus la serioase preanunțuri de deșertificare incipientă , printre acestea fiind și o sărăcire a vegetației de climax. , o scădere a materiei organice din sol, o creștere a pânzelor freatice cu salpetru și chiar arsenic(o mare parte din apa de fântână din această provincie este contaminată cu arsenic), dovada deșertificării incipiente este formarea crustei solului și subțierea vegetației, fiind adesea înlocuite cu plante xerofite și psamofitice precum vinal sau cactuși precum chemilul .

Fauna autohtonă a fost intens depășită de-a lungul secolului al XX-lea , jaguarii (sau „ tigrii ”), oceloții , tapirii , aligatorii , guanacosul dispărând , iar pecarii , jaguarundís , cerbul de mlaștină , guazuvirás , guazuvirás fiind foarte rar de văzut , maguazumas, aguaraguazús , furnici . Pe teritoriul acestei provincii se află una dintre limitele sudice ale maimuțelor platyrrhine , cum ar ficarayá și maimuța capucină și leneșii , dar distrugerea masivă a habitatului lor le-a făcut aproape să dispară în ultimul secol al XX-lea; Pe de altă parte, mai există pume , broaște țestoase , guani de munte , charatas, diverse specii de armadillos , nevăstuici , aguarachays , vulpi roșii , vizcachas , tapetíes , sconcs , coypu , flamingo , șoimi călerini , chimangos ,bufnițe , caracaras , jote , harrii , papagali care vorbesc , papagali vizuini , cardinali , șapte culori , sturzi , pisici sălbatice , apereás ( cuises ) , șerpi precum jararará , vipera de corali , șarpele cu clopoței sau boas ( mulțumiri comestibili ) la carnea sa delicată și plăcută), lampalagua , sau șopârle precum șopârla overo ,iguana și șopârlele , în timp ce prezența păsărilor alergătoare precum ñandú (sau surí ) este încă importantă.

În zonele depresive se formează lagune și zone umede , numite local estuare , dintre care se remarcă cele care însoțesc cursul râului Salado , zonele umede Figueroa și Añatuya. De asemenea, în cursul râului Dulce există zone joase și inundate, care au format râurile Saladillo , Utis și Viejo .

În regiunile muntoase din nord-vestul provincial se află râurile Horcones și Urueña care se nasc în sudul Saltei; în Choya, între timp, se află râul Albigasta , care izvorăște în Sierra de Ancasti , în estul Catamarca. Există, de asemenea, numeroase pâraie care se nasc în munții Guasayán, Ambargasta și Sumampa.

Râul Dulce este folosit pentru irigare printr-o vastă rețea de canale și șanțuri: Canal San Martín , Canal Jume Esquina și subsistemul Canals Menores .

La rândul său, Salado este folosit printr-o altă rețea mare de canale pentru a alimenta populațiile din Chaco Santiagueño departe de cursurile de apă: Canal de Dios și ramurile sale Canal Virgen del Carmen , Canal Campo Gallo-Granadero Gatica și Canal al desert ; Canal de la Patria cu ramuri către Las Tinajas, Quimilí, Weisburd și Aerolito; canalele subsistemului de irigare Figueroa și Jume Esquina.

La sosirea cuceritorilor, și pe malurile râului Dulce, au existat populații sedentare de Toconotés care au profitat de perioadele de inundații/secetă (aproape ca și Roma sau egiptenii antici) pentru a semăna culturi cu recolte abundente: în timpul iernile (secetoase) au semănat, în timpul verii (mai ales între decembrie și ianuarie) văile inundabile au fost ușor inundate de Río Dulce, care le-a fertilizat cu tarchin sau un strat de nămol care îmbogățea humusul văii extinse, la sfârșit, al potopului din toamnă (aprilie) S-au obținut în mod natural recolte printre care s-au remarcat cele de porumb (de origine andină) și manioc (de origine amazoniană), pe lângă bumbacul care era deja folosit pentru o industrie textilă incipientă și pentru hrănirea păsărilor de curte .

Cultura din Santiago del Estero este o împletire densă între cele mai profunde mituri ale tradițiilor aborigene originale și civilizația medievală europeană , impusă de spanioli. 

În Santiago del Estero, se vorbește Quichua , o varietate de Quechua sudic , care este folosit în 14 din cele 27 de departamente ale provinciei, cu un număr estimat de 300.000 de vorbitori. Vorbite în departamentele Figueroa , Moreno , Robles , Sarmiento , brigadierul J.F. Ibarra , San Martín , Silípica , Loreto , Atamisqui , Avellaneda , Salavina , Quebrachos , Mitre , Aguirre și vestul departamentuluiTaboada .

Santiago del Estero a înzestrat Argentina cu scriitori importanți, precum Bernardo Canal Feijóo , Clementina Rosa Quenel , Orestes Di Lullo , Ricardo Rojas , Jorge Washington Ábalos , Julio Carreras (h) , Alberto Alba , Walter Faila , Alberto Tasso sau Carlos Virgilio Zurita , printre alții. De asemenea, muzicieni precum Peteco Carabajal, Domingo Cura , Roberto Cantos, Julio Paz, Humberto Carfí, the Ábalos Brothers , Alfredo Ábalos , Raly Barrionuevo , Jacinto Piedra ,Marcelo Perea , Andrés Chazarreta , Manuel Gómez Carrillo , Oscar Segundo Carrizo , Inés Gómez Carrillo , Pablo Trullenque , Carlos Carabajal , Roberto Hugo Carrizo , Homero Manzi , Armando Carrizo printre mulți alții. Și pictori, precum Mateo Martín López , Ramón Gómez Córnet , Besares Soraire, Carlos Sánchez Gramajo, Alfredo Gogna, Ricardo și Rafael Touriño, Alejandro Díaz, Luis Farías, Mario Martínez.

O contribuție decisivă la cultură și științele arheologice și antropologice au avut-o frații Emilio și Duncan Wagner . De origine franceză, s-au stabilit în această provincie la începutul secolului al XX-lea. Investigațiile lor arheologice au descoperit o vastă civilizație aborigenă, pe care au numit-o „Cultura Chaco-Santiagueña”. Din această cauză, guvernul francez le-a acordat Legiunea de Onoare, în grad de Cavaleri.

Santiago del Estero constituie un referent al muzicii populare a țării. Vasta producție de compozitori, cântăreți, poeți și muzicieni i-au dat porecla de „leagăn al folclorului”. În festivaluri, fie ele populare, tradiționale sau religioase, muzica populară este axa transversală. Prin ea se împletesc muzică, dans, mituri, legende, meșteșuguri, obiceiuri și tradiții.

Cel mai important club de fotbal din Santiago del Estero este Club Atlético Central Córdoba , care a jucat două ediții ale Campionatului Național și șapte ale Primera B Nacional. Astăzi joacă în cea mai înaltă categorie a fotbalului argentinian.

ESTE POSIBIL, ca în urmă cu 10.000 de ani, să fi existat pe Pământ o CIVILIZAȚIE MULT MAI AVANSATĂ decât aceea pe care o cunoaștem ASTĂZI

 

TUAREGII, ultimii REBELI din SAHARA

 

Strainii i-au numit in deradere „tuaregi”, preluand un stravechi termen arab, twareg, ce insemna „cei abandonati de zei”, aluzie la traiul lor dur din inima celui mai mare desert al planetei. Ei si-au spus simplu Imashaghen – oamenii liberi. Si poate ca, in imensitatea de nisip si in noptile reci ale desertului din care razbateau acordurile cutremuratoare ale muzicii lor, ei au stiut cel mai bine ceea ce sunt... ultimii rebeli ai Saharei.

Astazi exista extrem de putine texte antice care sa vorbeasca despre originile tuaregilor si despre prima parte a istoriei lor. E ca si cum ei ar fi fost dintotdeauna in inima Saharei. Primul istoric care ii mentioneaza este Herodot. El ii numeste garamantes, termen de origine greaca, si ii descrie drept locuitori ai unei natiuni marete, o natiune ale carei granite se intindeau de la limita vestica a Egiptului pana aproape de Oceanul Atlantic. Tot Herodot ne spune ca acesti garamantes isi construisera complicate sisteme subterane de irigatii, ca vanau trogloditii din pesteri folosindu-se de care de lupta trase de cate patru cai, ca avea turme imense de cai si de vite si ca organizau caravane, facilitand comertul dintre marile orase ale Africii de Nord. Religia lor se asemana cu cea a egiptenilor iar defunctii erau inmormantati in mici piramide.

Romanii, la randul lor, au intretinut stranse relatii comerciale cu garamantii, cumparand de la acestia sclavii obtinuti in urma luptelor cu triburile vecine, sare si grau. Roma oferea, in schimb, vin, ulei si, nu in ultimul rand, influenta ei civilizatoare. Astfel se face ca vechii tuaregi foloseau baile dupa model roman in fosta lor capitala, Garama. Si totusi, romanii nu i-au considerat niciodata civilizati, si au adaugat denumirii lor termenul „barbarus” – cel devenit cu timpul, berber. Razboinici caliti in luptele din desertul arzator al Saharei, garamantii nu s-au sfiit insa sa atace in secolul I d.Hr. forturile romane, si sa intre in conflict cu cea mai puternica armata a lumii antice. In fruntea cetelor de nomazi se afla un luptator pe care Roma nu avea sa il uite multa vreme, Tacfarinas.

Tiqfarin – spiritul darz al tuaregilor

Primele revolte au izbucnit in anul 5 d.Hr, in randul tribului Musulamii (nomazi originari din Algeria si Mauretania de azi), si s-au intins pe durata a aproape doi ani. Roma insa era prea puternica pentru rebelii dezorganizati, si distrugea rapid incercarile acestora de autonomie. Nu avea de unde sa stie ca in randurile propriei armate se afla un tanar soldat al carui scop era tocmai acela de a deprinde tacticile de lupta ale legionarilor si de a le impartasi apoi celor de un sange cu el.

Nu se stiu exact motivele care au dus la revolta ulterioara a musulamiilor. Cel mai probabil, ocuparea de catre romani a locurilor de pasunat pentru vite precum si intentia acestora de a-i transforma pe nomazi intr-o populatie sedentara prin interzicerea accesului pe vechile rute ale caravanelor, au fost motive suficiente pentru declansarea razboiului. Iar acesta izbucneste in anul 15 d.Hr, odata cu dezertarea lui Ticfarinas (numele latinizat al lui Tiqfarin) si cu preluarea de catre acesta a puterii militare in randul tribului Musulamii. Sub ordinele sale, bandele dezorganizate de rebeli erau de acum o armata in toata puterea cuvantului. Organizati in batalioane si detasamente, dupa un model apropiat de cel latin, musulamii lovesc repetat armata romana si izbutesc o serie de victorii minore. Era momentul in care flacara revoltei incepea sa se aprinda si in randul altor triburi de garamanti. Maurii condusi de rebelul Mazippa, si Cinithii din sudul Tunisiei de azi, au fost primii care au raspuns chemarii razboinice a lui Tacfarinas.

Patru consuli l-au infruntat pe liderul nomad timp de 10 ani, fara ca vreuna dintre parti sa poata pretinde o victorie decisiva. La Roma, in schimb, pretul graului crescuse ametitor din cauza conflictelor iar imparatul Tiberius se vedea pus in fata unor revolte fara precedent din partea populatiei. Mai mult, rebelii ii trimit soli prin care cer recunoasterea libertatii si retragerea armatei romane, facandu-l pe imparat sa exclame in culmea indignarii: „Nici macar salbaticul de Spartacus nu a indraznit sa isi trimita solii la imparat!”. De cealalta parte, Tiqfarin reusise sa distruga aproape in toatalitate legiunea a III-a Augusta si sa sadeasca in randul semenilor sai ideea unui razboi de eliberare nationala. Astfel, in ciuda pierderilor mari de vieti omenesti, armata rebelului continua sa creasca si asta impotriva faptului ca musulamii aveau in fruntea lor, mai nou, un rege pro-roman. Parea ca viteza net superioara a barbarilor, capacitatea acestora de a se face nevazuti in desert si de a lovi pe neasteptate acolo unde nimeni nu se astepta, nu va putea fi contracarata niciodata de lentele legiuni ale Romei. Dar poate ca tocmai aceasta incredere a vechilor tuaregi a fost si cea care le-a adus infrangerea.

In fruntea armatelor romane din provincia Mauretania Caesariensis era numit Publius Cornelius Dolabella, un barbat pentru care retragerea nu era niciodata o optiune. In anul 24 d.Hr, dupa respingerea unui asediu al garamantilor, proconsulul roman decide sa faca ceea ce nimeni nu incercase inaintea sa, urmarirea rebelilor in inima desertului. Era practic o sabie cu doua taisuri, Dolabella fiind constient ca o mobilizare a musulamiilor ar fi echivalat cu un dezastru pentru Roma. Intregul succes al operatiunii ar fi trebuit sa fie dat de elementul surpriza. Iar tactica romanului a functionat.

Impartindu-si armata in patru corpuri expeditionare, pentru a putea acoperi o suprafata cat mai mare, Publius Cornelius Dolabella s-a indreptat spre ascunzatoarea rebelilor, Auzea (Sour el-Ghozlane, in Algerul de azi), ascunzatoare a carei locatie o aflase in urma tradarii unui prizonier. A fost poate mana destinului ca mandrul Tacfarinas sa nu trimita santinele si garzi in acea noapte fatidica. Fara a fi constienti de pericol, increzatori in siguranta refugiului lor, rebelii s-au trezit inconjurati de legionarii al caror singur gand era acela de a razbuna 10 ani de umilinte. Iar ceea ce s-a intamplat atunci avea sa intre in istorie. Realizand ca nu exista cale de scapare, razboinicii lui Tiqfarin s-au aruncat intr-o lupta sangeroasa ce a degenerat, la final, intr-un veritabil macel. Garzile de corp ale liderului rebel au ramas langa acesta pana cand au fost ucise pana la ultima, iar nisipul desertului incepuse sa musteasca de sangele miilor de morti. Constient ca nu mai existau sorti de izbanda, Ticfarinas alegea atunci sa isi ia singur viata, aruncandu-se asupra unui rastel de sulite. Rezistenta sa fusese infranta, nu insa si cea a nomazilor desertului. Dupa doar doua decenii, in anul 45 d.Hr, musulamii se ridicau din nou la lupta.

Incercarile imparatilor romani de a-i sedentariza au esuat lamentabil si nici macar tentativa imparatului Traian de a le oferi un teritoriu chiar mai mare decat cel pe care il avusesera in prealabil nu a convins prea multi rebeli sa renunte la stilul lor de viata. Imensitatea desertului, libertatea si traiul nomad se aflau de prea multe milenii in sangele vechilor tuaregi.

Rebelii desertului

Sub influenta romana, tuaregii adopta religia crestina, religie pe care o vor pastra insa doar cateva secole. Este perioada in care ei isi formeaza adevarata identitate nationala, sub conducerea lui Tin Hinan, eroina legendara venita, se spune, din Muntii Atlas. Respectul pentru ea este prezent si astazi, nomazii numind-o inca „Mama a tuturor”. Tin Hinan s-a remarcat prin rezistenta indarjita in fata valului arabo-islamic din Africa de Nord, reusind o serie de victorii rasunatoare impotriva cuceritorilor arabi. Uniti initial in jurul primei lor Tamenokalt (regina), tuaregii au refuzat insa planurile acesteia de distrugere a resurselor de hrana si a oraselor, ca tactica de descurajare a arabilor. Tin Hinan a fost ucisa in timpul unui asediu (cel mai probabil in secolul al VIII-lea) iar tuaregii s-au convertit cu timpul la religia islamica.

Chiar si asa, rebelii desertului si-au pastrat vechile obiceiuri si, o recunosc chiar ei, nu sunt cei mai ferventi practicanti ai islamismului. In fapt, spun tuaregii, ceea ce au adoptat de la arabi a fost respectul fata de semeni, refuzul de a consuma carne de porc si rugaciunea, desi aceasta din urma nu are loc in moschei ci in corturi metamorfozate in lacasuri de cult la purtator. Mai mult, tuaregii continua si azi sa se inchine zeilor desertului: piatra, apa, focul, muntii, oazele si copacii. Ritualul spalarii mainilor a fost inlocuit cu spalatul simbolic al mainilor cu nisip, o deviatie usor de inteles daca ne gandim cat de pretioasa este apa in imensitatea desertului. Tuaregii sunt si azi convinsi ca in spatele fiecarui om exista un spirit – numit de ei djenun – ce poate influenta viata acetuia in rau sau in bine.

Drama nomazilor desertului incepe odata cu secolul al XIX-lea si cu tendintele coloniale ale Frantei. Au avut loc numeroase lupte intre cele doua tabere si, nu de putine ori, masacrele au inrosit nisipul Saharei cu sangele a mii de oameni nevinovati. Poate cel mai cunoscut lider tuareg din timpul razboaielor cu Franta a fost Moussa ag Amastan, un indarjit luptator pentru libertatea neamului sau, silit insa, dupa decenii de razboi, sa semneze pacea de la Paris. Incepand cu 1917, Franta ocupa in totalitate fostele teritorii ale tuaregilor iar confederatia de triburi a acestora a fost desfiintata si reorganizata.

Nici dupa obtinerea independentei fostelor colonii franceze, soarta tuaregilor nu a fost insa mai fericita. De fapt, teritoriul pe care il stapanisera pana nu demult a fost impartit intre nu mai putin de cinci state: Mali, Niger, Algeria, Libia si Burkina Faso. Deportati din Algeria in zone extrem de sarace si lipsite de apa, arestati abuziv doar pentru a fi siliti sa paraseasca tarile in care traiesc, obligati de noile guverne, in special cel din Mali, sa renunte la vechile obiceiuri si sa se indrepte catre agricultura sau munca in marile orase, tuaregii s-au ridicat la lupta in anul 1960, revolta fiind stinsa cu greu, trei ani mai tarziu, de armata. Dar nu a fost decat inceputul. In 1990, rebelii s-au strans din nou si au intrat in conflict cu autoritatile din Mali si din Niger, declarand independenta fostelor lor teritorii. A fost nevoie de interventia Frantei si a Algeriei ca negociatori, pentru ca partile beligerante sa ajunga la un compromis. Dupa alte lupte sporadice care au avut loc dupa anul 2000, violentele intre fortele guvernamentale si insurgentii tuaregi ce militeaza pentru un teritoriu al lor au reinceput in anul 2007.

Oamenii albastri

Istoricii spun ca tuaregii ar putea fi cei mai vechi locuitori ai Africii de Nord, poate chiar mai vechi decat stramosii egiptenilor, si ca existenta lor se poate intinde pe mai mult de 10.000 de ani. Este posibil ca ei sa fi fost autorii celebrelor picturi rupestre din Tassili n’Ajjer (Algeria), vechi de circa 8000 de ani, care infatiseaza o Sahara ce abunda de viata si care se aseamana cu o savana infloritoare.

Tuaregii, grup al berberilor, au propria limba (tamashek) si propriul alfabet compus din semne geometrice (tifinagh), descendent direct al stravechilor scrieri pre-romane din antica Numidie. Mandri, individualisti, razboinici de temut, ei au refuzat cu obstinatie sa fie asimilati in viata marilor centre urbane. Au preferat sa ramana pana in ziua de azi stapanii rutelor din desert, si nimeni nu poate spune ca va cunoaste tainele Saharei mai bine decat o fac tuaregii. Nimeni si nimic nu i-a putut supune in totalitate, iar faptul ca existenta lor continua neintrerupt si nechimbat de atatea milenii este cea mai buna dovada in acest sens.

Li se mai spune si oamenii albastri, aluzie la turbanul celebru (tagelmust) pe care orice adult il poarta si la hainele traditionale din par de camila vopsite, evident, in albastru. De fapt, tagelmust este unul dintre simbolurile barbatiei, care se ofera tinerilor la 16 ani, alaturi de o sabie cu doua taisuri, ca semn al intrarii acestora in randul celor maturi. Dupa casatorie, barbatul este obligat sa poarte turbanul permanent, chiar si atunci cand doarme. Se crede ca acesta il va apara de spiritele rele. Este cert insa ca in desert el este un lucru indispensabil. Doar cine nu a fost in Sahara nu poate cunoaste utilitatea unui tagelmust in timpul unei furtuni de nisip.

Chiar daca sunt musulmani, tuaregii au adaptat religia islamica mai vechilor lor credinte. Astfel, femeile se bucura de o mare libertate, fiindu-le permise chiar si relatiile cu barbati inainte de casatorie, un fapt de neacceptat intr-un stat islamic. Ele nu sunt obligate sa isi acopere fata, iar daca o fac, se intampla numai pentru a se proteja de nisipul care vine de peste tot. Mai mult, societatea tuarega este una matriliniara, a nu se confunda cu una matriarhala (puterea se afla totusi in mainile barbatilor). Ca si nomazi, tuaregii refuza sa cultive plante. Ei prefera sa obtina grau sau alte cereale in urma comertului, oferind la schimb produse animale: piei, carne, lapte sau branzeturi. Negocierea reprezinta o alta traditie, orice targ fiind precedat de discutii contradictorii care pot dura chiar si cateva ore.

Viata tuaregilor se schimba insa. Locul vechilor caravane este luat de automobilele de teren ale companiilor straine din tarile nord-africane, mult mai rapide si mai rezistente decat camilele. Secetele majore din perioada anilor 1968-1973 si 1981-1985 au facut ca peste 80% dintre animalele comunitatilor de tuaregi sa piara de sete. Mii de oameni si-au pierdut viata, multi dintre ei fiind copii. Iar daca tuaregii au acceptat ajutoare internationale pentru a-si putea hrani copiii, adultii mandri au refuzat, ca intotdeauna, orice mana intinsa. Este povestea unui neam mandru ce refuza cu obstinatie sa piara sau sa renunte la modul sau de viata.

https://www.descopera.ro/cultura/4613317-tuaregii-poporul-care-refuza-sa-piara

Cina în Munții Dagestan. Viața satului de munte caucazian - Rusia

 

Istoria secretă : giganții și galeria hiperboreană subterană a României

 

Pe citul spaniol https://www.ancient-origins.es/noticias-general-mitos-leyendas-europa/historia-secreta-los-gigantes-la-galer%C3%AD-hiperb%C3%B3rea-subterr%C3%A1nea-ruman%C3%AD-003233 am găsit acest articol ”Giganții și galeria hiperboreană subterană a României”

Haideți să vedem ce se spune în articol

Deoarece Roșia Montană este o regiune minieră, de-a lungul anilor au fost făcute câteva descoperiri interesante: cea mai interesantă dintre ele este aceea a unui schelet înalt de 10 metri (32,8 picioare) găsit în 1976.

Cu aproximativ 5.500 de ani în urmă, Agathyrsii au construit o galerie subterană în această regiune. În februarie 2012, un grup de geologi săpau pentru un filon de aur în aceeași zonă. Au continuat să sape până când au ajuns să lovească podeaua acestei galerii. Spre marea lor surpriză, au găsit o piatră funerară care era cu siguranță ieșită din comun. Geologii au luat o mostră din această piatră, iar rezultatele de laborator au arătat că componentele sale includ 55% praf de aur de 24 de karate, 15% praf de granit și 30% tungsten. În plus, analizele au arătat că această rocă compozită a fost fabricată folosind un tip de tehnologie necunoscută până în prezent.

Galeria hiperboreană

Cunoscut sub numele de „Galerie Hyperborean” sau „Galerie 13”, locul unde s-a făcut această descoperire uimitoare se află sub orășelul Cornea. În 1976 au fost făcute și diverse alte descoperiri la fața locului. Totuși, în numele „securității”, aceste descoperiri antropologice și arheologice au fost considerate prea neobișnuite și șocante pentru epocă, astfel încât galeria a fost sigilată definitiv.

Piatra mormântului nu a fost singurul element neobișnuit găsit în interiorul acestei galerii. Pe el, arheologii au găsit scheletul unui gigant de aproximativ 10 metri (32,8 picioare) înălțime. Se pare că gigantul fusese îngropat acolo după moartea sa, cu picioarele îndoite în lateral. Neavând echipamentul adecvat necesar pentru a analiza o astfel de descoperire, scheletul a fost trimis la Moscova. Din păcate, de atunci nu s-a mai auzit nimic despre oasele acestui gigant.  

În ceea ce privește piatra de înmormântare, s-a decis analizarea acesteia printr-o nouă serie de investigații în 2012. Relicva a fost dezgropată din nou și măsurătorile au arătat că avea șase metri (19,7 picioare) lățime, doisprezece metri (39,4 picioare) lungime și trei metri (9,8 picioare) înălțime. Cântărea aproape 1.700 de tone și conținea aproximativ 900 de tone de aur pur în interior. Ca să vă faceți o idee, acea cantitate de aur ar fi necesitat mai mult de douăzeci de ani de exploatare. Ultimul lucru care se știa despre această piatră enormă a fost că fusese tăiată în 80 de bucăți mai mici pentru a face posibilă transportul acesteia. În ceea ce privește soarta lor, nu se știe unde au ajuns.

Unul dintre arheologii care au lucrat în Galeria 13 a făcut o serie de fotografii ale pietrei funerare și le-a trimis unui paleolingvist. El a observat o inscripție în basorelief verde smarald care acoperea întreaga suprafață a plăcii masive. Textul fusese scris în trei rânduri paralele începând din colțul din stânga sus. De acolo, inscripția a coborât în ​​diagonală, asemănător cu un șarpe, și s-a învârtit în spirală în jurul capului unui lup. În cele din urmă, textul s-a încheiat în colțul din dreapta jos. Paleolingvistul a speculat că această scriere necunoscută ar putea fi pelasgiană și, de asemenea, a crezut că descoperirea, cu sculpturile și inscripțiile sale, avea în mod clar o mare valoare istorică și culturală. Totuși, piatra a fost tăiată în bucăți și s-a topit. (O metodă de a distruge istoria unui popor, aș zice eu. În general, oamenii distrug din lăcomie, din invidie sau pentru a deține numai ei un anumit secret).

În cursul săpăturilor, ridicarea pietrei mormântului a scos la iveală și intrarea într-un subteran. Groapa, de patru metri (13,1 picioare) în diametru, prezenta o scară în spirală descendentă și o lumină violetă lăptoasă venea din interior. O inspecție mai atentă a treptelor a arătat clar că erau ca și cum ar fi fost tăiate în pereții gropii cu un laser. Cât despre lumina violetă, nimeni nu a știut să-i determine originea.

Curios să descopere originea acestei lumini și să vadă ce se afla în interiorul subteranului, paleolingvistul a coborât, dar nimeni nu a avut curaj să i se alăture. Noaptea a trecut și bărbatul nu s-a mai întors.

În cele din urmă, armata a sigilat intrarea în subteran, împreună cu Galeria 13 în întregime, cu ciment. Cei prezenți nu au mai vorbit niciodată despre aceste descoperiri, din moment ce au fost nevoiți să semneze acorduri de confidențialitate, așa că ce ar putea fi în subsolul în care duceau scările rămâne un mister până în zilele noastre.

Legendele românești ale uriașilor

În funcție de regiunea României din care provine legenda, uriașii sunt numiți diferit. În jurul Boziorului, de exemplu, uriașii sunt cunoscuți ca „tartari”. Mai multe schelete de statură anormal de înaltă au fost găsite la Scăieni, lângă Munții Buzăului. Cu o ocazie, când unii țărani încercau să planteze meri pe un deal, au descoperit accidental schelete umanoide de peste 2,40 metri (8,2 picioare) înălțime, împreună cu câteva cioburi de ceramică.

Cunoscând legendele zonei, oamenii din regiune s-au gândit imediat la tartari. Una dintre aceste legende merge chiar atât de departe încât afirmă că formațiunea muntoasă cunoscută sub numele de „Stalpii Tainitei” a fost într-adevăr construită de acești uriași ai timpurilor străvechi. În trecut, se credea că giganții au construit două săli mari subterane undeva sub munți.

Formațiunea ciudată care poate fi văzută în Stâlpii din Tainita amintește de un set de scaune de piatră. Fiind la mare altitudine și într-o zonă cu acces foarte greu, localnicii credeau că tartarii au construit aceste scaune pentru a putea lua loc atunci când se întâlneau pentru a ține un consiliu.

O altă legendă din Țara Hațegului, spune povestea a două uriașe care au construit două orașe: unul la Deva, respectiv celălalt pe vârful Muntelui Cut („Muntele Retezat”). Le terminau de construit, când uriașa Devei a contemplat orașul rivalei ei și, văzând că fusese mai frumos, a simțit invidie. Într-un acces de furie, a aruncat un plug în direcția cetății de munte, distrugând orașul și tăind deodată vârful muntelui. În acest fel, muntele și-a câștigat numele, fiind cunoscut de atunci sub numele de Muntele Tăiat.

În regiuni precum Teleorman, Giurgiu și sudul Munteniei, uriașii sunt cunoscuți ca „jidovi”. O legendă locală spune povestea unui erou pe nume Novac care a luptat cu un jidov. Odată învins, uriașul a scăpat cu viață, dar în zborul său a lăsat o urmă pe pământ. Locul a fost de atunci cunoscut sub numele de „Brazda lui Novac”. În regiune există și alte formațiuni numite „măguri” de către localnici, și se mai crede că au fost construite de uriași.

Uriași descoperiți în România

La Giurgiu au fost făcute şi diverse descoperiri arheologice. De exemplu, orașul antic Argedava a fost găsit ca fiind prima capitală a regelui Burebista înainte ca acesta să unifice triburile dacice din zonă. Dar o descoperire și mai interesantă a fost făcută în această regiune în anii 1940. În acest deceniu, arheologii au dezgropat până la 80 de schelete umanoide care păreau a fi uriași. Aceste schelete uriașe aveau între patru și cinci metri (13-16 picioare) înălțime.

Mai multe schelete gigantice au fost găsite în altă parte a țării. De exemplu, în octombrie 1989, în Pantelimon - Lebada au fost găsite 20 de schelete uriașe.

Alte descoperiri similare au fost dezgropate la Polovragi, la Cetateni sub Manastirea Negru Voda si in Muntii Bucegi, unde muncitorii au fost surprinsi sa descopere existenta unei stravechi retele de tuneluri in subsol.

Astfel, schelete de giganți au fost descoperite în multe părți ale României. Pentru a numi doar câțiva, uriași au fost găsiți în: Scăieni (jud. Buzău), Mariuța (județul Călărași), Munții Perșani, Polovragi, Piatra Craiului, Țara Hațegului, Cetăteni sub Mănăstirea Negru Vodă și în multe alte locuri.

In Maramures se crede ca Cetatea de la Oncesti gazduia uriasi. În Argedava au fost găsite 80 de morminte cu rămășițele unor giganți mai înalți de cinci metri (16 picioare).

Deși cei mai mulți dintre ei au fost brusc „pierduți” la scurt timp după ce au fost descoperiți, schelete misterioase de giganți au continuat să fie descoperite în România de ani de zile.

Autor: Valda Roric

TOKYO - „Capitala de Est”

TOKYO - „Capitala de Est” - este capitala JAPONIEI și cel mai mare oraș al acesteia, cu 13.613.660 locuitori (în decembrie 2015), aproximativ 10% din populația țării.

Orașul se situează în partea de mijloc a insulei principale a arhipelagului japonez, Honshu. Aici se află sediul Guvernului Japoniei și reședința Împăratului.

Tot numele Tokyo (mai exact 東京都 Tōkyō-to) este dat și uneia dintre cele 47 de prefecturi ale Japoniei, cuprinzând orașul Tokyo, câteva zone învecinate și o serie de insule de la sudul orașului.

În zona metropolitană a orașului, cea mai mare din lume, locuiesc aproximativ 30.000.000 oameni. Orașul se întinde pe o suprafață de 2187 km².

Tokyo a fost cunoscut inițial sub numele de EDO, un sat care s-a format în secolul al XII-lea.

Orașul a fost redenumit Tokyo după ce a devenit capitala imperială, în 1868. La începutul erei Meiji, orașul a avut și numele de "Tōkei", o pronunțare alternativă pentru aceleași caractere ce formează numele Tokyo (東京).

Zona metropolitană Tōkyō cuprinde 26 localități cu statut de municipiu.

”BALI” - INSULA CELOR 1000 DE TEMPLE și A CELOR 3 FORME DE VORBIRE A LIMBII BALINEZE

Palatul ”Ubud”

INSULA BALI - INDONEZIA

Bali este o insulă mică din Indonezia, între insulele Java Sumatra și Lombok . Această insulă este una dintre cele mai mari atracții turistice din lume, datorită atât calităților balneo-climaterice naturale îmbinate cu tehnicile terapeutice traditionale de origine indiană, chinezească contopite în masajul balinez anti stress cât si posibilitătilor foarte variate de divertisment, ce includ surfing, scufundări, pescuit, excursii in junglă, turism cultural și multe altele.

Templul ”Tirta Empul” cu ape vindecătoare

Scuarul Izvoarelor termale ”Air Panas-Banjar”

Capitala Insulei Bali este Dempasar.

Se știe că Bali a fost populată încă din vremurile preistorice, dar dovada reală este dată de cele mai vechi unelte din piatră sau vasele din ceramică de la Cekik, datând de 3000 de ani.

Relieful este muntos, cu vârfuri care ating peste 2000 de metri în cazul lanțului muntos din centrul insulei, unde se află și vulcanul Agung (3142 m).

Datorită naturii vulcanice, fertilitatea este exceptională, iar irigațiile naturale provenite din acești munți, sub formă de cascade, ajută la agricultură în special la cultura orezului.

Cele mai multe terase de plantații de orez sunt în centrul și sudul insulei.

Terase cu plantație de orez

În nord se găsesc mari plantații de cafea.

Plantație cu cafea

Există totuși și zone aride în jurul Vulcanului Agung, iar peninsula Bukit și insula Nusa Penida sunt mai puțin cultivate și populate din cauza lipsei apei.

Bali este înconjurată la nord de Marea Java, iar la sud de Oceanul Indian, la vest de strâmtoarea Bali care face legătura cu insula Java, iar la est, de strâmtoarea Lombok, care face legătura cu insula Lombok.

Insula Bali

Turismul este industria de bază a locuitorilor din Bali. Populația insulei este de 4,2 milioane de locuitori.

Insula este înconjurată de recifuri de corali, plaje albe (mai ales în partea sudică) și plaje cu nisip negru (în nord și vest).

Plajă cu nisip alb

Plajă cu nisip negru

Chiar dacă majoritatea populației indoneziene este de religie musulmană, 83,5% din locuitorii insulei Bali practică Hinduismul balinez - un amestec între hinduismul adus de indieni în urmă cu 2000 de ani, și unele traditii și ritualuri locale aduse de Imperiul Majapahit. Peste 90% din populație face parte dintr-o castă numită Sutra, care este semnificativă doar în religie și ritualuri.

Minoritățile religioase o reprezintă islamicii în proporție de 13 %, creștinii (1,7%), respectiv budiștii (0,5%).

Bali este renumită prin templele sale. Pe insulă există peste 1000 de temple.

Traducerea în indoneziană pentru cuvântul templu este Pura, cuvânt provenit din sanscrită, care înseamnă spațiu înconjurat de ziduri.

Apus de soare la Templul Tanah Lot

Templele din bali au fost construite în perioada imperiului Majapahit. Numărul lor este foarte mare, cel puțin trei temple se găsesc în fiecare sat. Chiar și amplasamentul lor este foarte important, fiind aliniate în funcție de munte, mare și răsărit.

”Templul Mamei” sau ”Pura Besakih” pe versanții Muntelui vulcanic ”Mount Agung” din estul Bali. Cel mai mare și mai sfânt templu din Bali. Acest templu este alcătuit din douăzeci și două de lăcașuri așezate pe creste paralele.

Templul ”Pemuteran Pulaki”

Templu bisericesc ”Dalem Agung Padantegal”

Cel mai important templu este Pura Puseh (sau templul originilor), dedicat strămoșilor fondatori ai satului și care este amplasat pe cel mai înalt punct al satului (muntele). În centrul satului este Pura Desa dedicat spiritelor care protejează satul (răsăritul). În punctul cel mai apropiat de nivelul mării este Pura Dalem, (sau templul Morților), unde se află și cimitirul (marea). Acesta este locul unde este așezat Durga, care reprezintă încarnarea oribilă a soției lui Shiva.

Unele temple au o importanță atât de mare încât se poate spune că sunt proprietatea întregii insule, și nu doar a satului în care se află. Cel mai venerat templu de acest gen este Pura Besakih. Se află în zona vulcanului Agung, și este denumit și Templul Mamă.

În Bali, cele mai vorbite limbi sunt limbile balineză și indoneziană. Fiindcă în Indonezia se vorbesc peste 300 de limbi diferite, limba oficială este Bahasa Indonesia și se învață în scoală, dar cu toate acestea, populația mai în vârstă nu vorbește decât balineza, complet diferită de limba oficială.

Interesant lucru este ca limba balineza are de fapt 5 forme, fiecare fiind vorbită în funcție de statutul dintre vorbitori. Azi, se vorbeste în doar trei forme ale limbii:

1. Limba balineză de "jos" (Ia), care este folosită între vorbitorii de aceeași vărstă și/sau rang, tineri, sau când se vorbește cu un interlocutor mai tânar.

2. Limba balineză de "mijloc" sau "politicoasă" (Ipun), și care se vorbește cu superiorii (excluzând religia), cu străinii, sau cu și despre persoanele mai în vărstă sau cu un rang social mai mare

3. Limba balineză "înaltă" (Ida), care este folosită doar în religie și în cazul ritualurilor sau a ceremoniilor religioase, în discursuri religioase.

Înainte de a fi descoperită de turiști, arta balineză nu era apreciată ca fiind un lucru aparte. Balinezii sculptau sau pictau doar pentru a-și petrece timpul, sau pentru că ei considerau aceste lucruri ca făcând parte din viața de zi cu zi. Dar în zilele noastre acest lucru nu mai este valabil, dovada fiind abundența de magazine și galerii de artă care se găsesc acum în Bali.

Există păreri conform cărora arta balineză întrece prin nivelul de finețe și complexitate arta din oricare altă parte a lumii. Mai ales batikul și ikatul care sunt făcute manual în culori vii și forme unice, sau sculpturile în lemn de tec de la statuete până la porți mari de temple, arhitectura templelor hinduse sau a statuetelor idolilor venerați, piramidele de fructe sau de legume pe care le confeționează balinezii. Toate aceste lucruri au un mai mare farmec atunci cand sunt insoțite de ritualuri.

Specifice sunt ritualurile de înmormântare care sunt făcute cu cel mai mare fast, munca pentru construirea imenselor sarcofage funerare sculptate în lemn și împodobite cu flori și care apoi sunt aprinse, fiind impresionantă.

Se mai găsesc și alte lucruri care sunt semnificative mai mult prin tradiție si credință, ca de exemplu keris, un pumnal cu mare valoare spirituală, și care se spune că are forțe magice. Confecționarea lui cere multă atenție, și apoi în fiecare an se curăță și se îmbălsămează într-un ritual specific.

”Keris”, pumnal cu mare valoare spirituală

La fel și teatrul wayang are o însemnătate spirituală, arătând lupta binelui cu răul. Muzica gamelan în Bali este diferită de cea din celelalte regiuni ale Indoneziei, și acompaniază teatrele și dansurile balineze.

Bali dance

Dansurile sunt de foarte multe feluri, dansate în fiecare zi, acesta fiind una dintre cele mai frumoase atracții, dar specifice sunt acele dansuri în care actorii dansează în stare de transă.

Kecak este cel mai cunoscut dans în Bali, dar mai sunt multe alte dansuri ca Barong și Rangda, Ramayana, Kebyar, Pendet, Sanghyang.

Palatul ”Ubud”

Statui Dragoni Komodo

Mystic-Bali - Apus soare la ”Tanah-Lot”

Atracții turistice :

Apusul de soare la Templul Tanah Lot

Templul Taman Ayun

Templul Sadha Kapal

Templul Uluwatu

O vizita la Centrul de Arta si Muzeul de pictura din Ubud

Surf pe creasta unui val în Uluwatu

Atelierele de prelucrare ale argintului si aurului cu magazinele proprii de prezentare si vânzare din Celuk;

O vizită la atelierul-studio al celui mai important designer indonezian Nyoman Suradnya, renumit prin tehnica sa unica de imprimare a vestitului material textil Batik;

O vizită la Centrul de sculptură din Mas vă oferă posibilitatea negocierii pretului obiectelor pe care doriti sa le achizitionati.Aici se sculpteaza în lemn pretios; de tec, mahon, lemnul crocodilului.

Incursiune spre muntele Kintamani;

Vestitele orezării în terase;

Rafting pe râul Ayung;

Croaziere în insulele învecinate: ex. I-la Lembogan;

Parcuri: West Bali National Park, Bali Bird Park, Butterfly Park, Monkey Forest.

Despre Insula Bali și despre locuitorii ei, se mai pot spune încă foarte multe lucruri interesante. Într-un viitor articol voi continua povestea acestui frumos și spectaculos loc de pe Pământ.