Prin utilizarea termenului de giganți, mă refer la persoanele care au cel puțin 7 metri (2,1 m) și până la 13 picioare (4 m) înălțime. Având în vedere că omul premodern a fost semnificativ mai scurt în medie decât noi cei din prezent (mulți sportivi din epoca modernă au o înălțime de 6'5 "sau mai mare (2 metri), acești uriași ar fi apărut cu siguranță de o statură extraordinară.
O rasă străveche (sau rase de giganți) a existat odinioară în întreaga lume, din China până în America de Nord, inclusiv și pe teritoriul României. Este o chestiune atestată nu numai în înregistrările scrise ale diferitelor civilizații, ci și în înregistrările arheologice.
După cum subliniază Jason Jarrell și Sarah Farmer, numărul ridicat de rămășițe scheletice umanoide gigantice excavate, doar din regiunea nord-americană, face din punct de vedere statistic foarte puțin probabil să le interpretăm pe toate ca anomalii genetice, așa cum fac adesea unii oameni de știință.
Giganții au existat aici, pe Pământ. Cu toate acestea, această observație ne conduce imediat la o altă întrebare : dacă giganții, ca rasă sau rase, au existat odinioară în cele mai vechi timpuri, de ce nu există acum ? Ce s-a întâmplat cu ei ? Ce factori au dus la dispariția lor ? Eu cred că ei nu au dispărut totuși, așa cum nici dinozaurii nu au dispărut.
Înregistrarea arheologică în mare parte, deși nu în întregime, nu răspunde la aceste întrebări. Acest lucru este evident mai ales în munca depusă asupra civilizațiilor gigantice din America de Nord. Arheologii și antropologii nord-americani au făcut o treabă incredibilă de abordare a caracteristicilor culturale unice ale lui Hopewell și Adena, popoare precolumbiene care erau fie giganți, fie descendenți direcți ai unei rase anterioare de giganți. În același timp, arheologia nord-americană luptă să explice dispariția bruscă a ambelor civilizații, cândva în jurul anului 500 d.Hr.
În acest articol, voi propune o metodă antropologică alternativă, pentru a determina soarta uriașilor antici. Mai degrabă decât să încerce să interpreteze dovezile arheologice rare și neconcludente, sugerez ca erudiții să apeleze la texte antice și la tradițiile mitologice, religioase pe care le conțin. După cum subliniază Erik Von Daniken, literatura antică, deși extrem de mitologică, are adesea faptele la bază.
Mai mult, așa cum subliniază și Von Daniken, multe dintre narațiunile conținute în textele antice sunt mult mai literale decât credincioșii moderni din secolul XXI. Când acest material este luat în considerare, acesta sugerează că multe dintre civilizațiile gigantice antice au fost violente și opresive în cultura lor și au fost în cele din urmă distruse de propriile tendințe și acțiuni violente.
Descrierea giganților din literatura antică
După cum subliniază Xaviant Haze în lucrarea sa recentă ”Giganti antici”, poveștile și povetirile despre giganți sunt un fenomen universal, care se găsește în aproape fiecare cultură umană de-a lungul istoriei umane înregistrate. Atunci când aceste diferite relatări sunt examinate, apare o temă comună, și anume că giganții și civilizațiile pe care le-au creat au fost definite de violență și vărsare de sânge.
Spre deosebire de multe alte societăți antice din Orientul Apropiat, istoria Israelului antic este foarte bine documentată atât în surse biblice (adică în Vechiul Testament / Biblia ebraică), cât și în surse extra-biblice.
Una dintre cele mai vechi referințe la giganți, din Israel, provine din relatarea Yahwist despre marele potop găsit în Geneza capitolul 6. (Yahwist este unul dintre cei patru autori sau surse de materiale din primele cinci cărți ale Vechiului Testament, denumite în mod obișnuit ca Tora sau Pentateuhul. Teoria celor patru izvoare a fost popularizată la sfârșitul secolului al XIX-lea în lucrarea celebrului cărturar biblic german Julius Wellhausen). Aici sunt legate de „fiii lui Dumnezeu” (în ebraică: bene 'elohim) care cu forță iau pe „fiicele bărbaților” (banot' anashim) ca soții.
Traducerea latină a pasajului din Geneza 6 spune :
Giants autem erant super terram en diebus illis : postquam enim ingress sunt filii Dei ad filias hominum illaeque genuerunt isti sunt potent a saeculo viri famous
Dar uriașii erau pe pământ în acele zile. Pentru că după ce au venit fiii lui Dumnezeu, fiicele bărbaților și acestea (femeile) au născut. Aceștia sunt cei puternici de demult, oamenii celebri. (Geneza 6: 4)
Deși relatarea potopului sugerează că giganții au fost șterși împreună cu restul locuitorilor pământului, fără Noe și familia sa, ei apar, din nou, mult mai târziu în cronologia biblică în ceea ce cercetătorii numesc povestea ”Deuteronomului”. (În studiile biblice, povestea Deuteronomului se referă la materialul de la Iosua la 2 Regi, din Vechiul Testament. Povestea începe cu intrarea lui Israel în Țara Promisă și se încheie cu distrugerea Regatului de Sud, Iuda, în 586 î.Hr.)
În cadrul acestei povești este, fără îndoială, cea mai faimoasă relatare a unui gigant din literatura biblică și, eventual, din cultura occidentală : întâlnirea (violentă) dintre israelitul David și gigantul Goliat din Gath (1 Samuel 17).
Trebuie remarcat faptul că atât în povestea deuteronomică, cât și în sursa Yahwist de mai sus, giganții sunt asociați cu o violență crescută. După cum sugerează termenul ebraic laqach, aceștia iau cu forța (adică agresiune sexuală) pe „fiicele bărbaților” care duc la nașterea unui descendent hibrid, suprauman, pe care tradiția extra-biblică îl identifică cu zeii și eroii greci. În primul volum al ”Antichităților evreilor”, istoricul evreu din secolul I d.Hr., Iosif, leagă uriașii Genezei de semizeii greci, cum ar fi Hercule.
În întâlnirile ulterioare dintre giganți și Israel, rezultatul este întotdeauna violent și duce la război și vărsare de sânge între cele două grupuri. Această caracteristică specială a giganților ne oferă o idee despre ceea ce li s-ar fi putut întâmpla nu numai în Israelul antic, ci și în întreaga lume.
Distrugerea uriașilor
În literatura extra-biblică ne este oferită o relatare explicită despre soarta giganților dinaintea Potopului. În cartea apocrifă a Bisericii, inclusă în canonul catolic, dar nu protestant al Vechiului Testament, găsim următoarea afirmație :
It does not exoraverunt pro peccatis suis ancient giants qui destructi sunt confidantes suae virtutis.
Vechii uriași, care au fost distruși, bazându-se pe propriile puteri, nu au fost exonerați de păcatele lor. (Ecclesiastic 16: 8)
Două lucruri sunt sugerate în această declarație de Ecclesiasticus. În primul rând, că uriașii antici aveau o forță și o putere extraordinare. În al doilea rând, distrugerea lor a avut loc deoarece se bazau prea mult pe această putere.
În terminologia biblică, „a se baza pe puterea cuiva” are atât un sens religios, cât și unul laic. În contextul de mai sus, se referă la neglijarea (în opinia autorilor biblici) a puterii lui Dumnezeu în favoarea presupunerii că forța și puterea cuiva sunt suficiente.
În acest din urmă context, este folosit întotdeauna în referință la abuzul de putere, de obicei prin asuprire fizică violentă. Cu toate acestea, textul nu indică dacă giganții s-au ucis reciproc sau au fost distruși de victimele lor care, în cele din urmă, s-au ridicat împotriva lor.
Mai multe informații despre problema giganților și a destinului lor suprem pot fi găsite prin apelarea la textul ebraic din Vechiul Testament. În relatarea lui Yahwist despre potop în Geneza 6, autorul subliniază în mod repetat că, din cauza uriașilor, pământul a fost plin de violență (ebraică: hamas). După cum s-a menționat în Dicționarul ebraic al lui Strong, termenul hamas este adesea folosit în referință la violența autodistructivă, adică acte de violență fizică îndreptate nu numai către ceilalți, ci în cele din urmă către sine și relațiile cu membrii propriei comunități.
Cu alte cuvinte, Hamas este un tip de violență și autoconsum aproape suicidare, iar asocierea lor cu giganții de aici sugerează că, înainte de evenimentul inundației, erau în pericol de exterminare prin uciderea reciprocă. S-ar putea ajunge chiar la concluzia, pe baza utilizării hamas în Geneza 6, că giganții au fost distruși printr-un fel de război civil.
O astfel de înțelegere a soartei giganților ar corespunde bine cu dovezile arheologice și tradițiile orale din întreaga lume care se ocupă de giganți, în special în America de Nord. În regiunea Midwest a Statelor Unite, două civilizații precolumbiene, Hopewell și Adena, par să fi dispărut misterios și rapid după ce ceea ce arheologii deduc, a fost o bătălie bruscă și masivă între cele două grupuri.
Acest lucru este paralel cu tipul de violență autodistructivă care este descris în legătură cu giganții din Vechiul Testament. Pe de altă parte, există tradiții printre diferitele triburi native americane, de conflicte violente între strămoșii lor și vechile rase de giganți din America de Nord.
De exemplu, indienii Pauite se referă la o rasă veche de giganți ostili și violenți cunoscută sub numele de Si-Te-Cah. La fel ca în relatarea biblică, giganții au oprimat pe acești strămoși care în cele din urmă s-au ridicat în revoltă împotriva lor și i-au exterminat.
Concluzie cu privire la soarta giganților
Urmele literare și rămășițele civilizațiilor populate și locuite de rase de giganți dispărute se găsesc în întreaga lume. În acest articol, am încercat să ofer o posibilă explicație a motivului pentru care acești uriași nu mai există pe baza tradițiilor și narațiunilor păstrate în Biblia ebraică și în Vechiul Testament.
Textele biblice sugerează că giganții nu au fost doar de natură violentă, ci au fost distruși de această violență autoconsumatoare. Această soartă pentru giganți pare să fie susținută de dovezi arheologice (de exemplu, distrugerea aparent imediată a popoarelor Hopewell și Adena), pe lângă diferitele tradiții orale ale nativilor americani. Atunci când aceste dovezi sunt luate în considerare, poate servi drept ghid pentru arheologii și antropologii moderni care se luptă să explice dispariția bruscă a acestor rase gigantice fascinante, dar aparent brutale.
ȘI TOTUȘI, UNELE RASE UMANOIDE GIGANTE SUNT PRINTRE NOI ! Despre acest aspect voi vorbi într-un alt articol.
