CIVILIZAȚIA TRACO-GETO-DACICĂ - Tezaurul geto-tracic din aur de la Panaghiurişte

Pe 8 decembrie 1949, trei fraţi – Pavel, Petko şi Michail Deikovi – lucrau împreună la fabrica de ţiglă din regiunea „Merul”, în apropiere de Panaghiurişte. În timp ce preparau un nou strat de argilă au dat peste nişte obiecte lucioase neobişnuite.

 

Pavel, Petko şi Michail Deikovi 

Ceea ce au descoperit a fost o adevărată comoară, un tezaur geto-tracic spectaculos şi excepţional realizat, unul dintre cele mai faimoase din lume. 

Acesta e compus din nouă vase de aur: un platou circular (tip „fială”), o amforă cu două mânere şi şapte ritoni (rhytonuri) – trei cu chipuri antropomorfe și patru cu diferite „înfățișări” animaliere, ce împreună cântăresc 6.164 de kilograme de aur pur. 

Toate obiectele au decoraţiuni din belşug, cu scene din miturile tracice (geții sudici), obiceiurile şi viaţa oamenilor din acele timpuri. 

Comoara este datată în perioada secolelor IV-III î.Hr., în plină epocă elenistică. 

Zeci de morminte ale triburilor tracice au fost descoperite aici, ceea ce demonstrează că aceștia au locuit pe aceste meleaguri.

 

Panaghiuriște este un oraș în provincia Pazardzhik, în sudul Bulgariei, situat într-o vale mică în munții Sredna Gora, dezvoltat de-a lungul râului Luda Yana. Acesta se afla la 91 km est de Sofia, 43 km nord de Pazardzhik și 37 km sud de Zlatitsa. În Evul Mediu a existat aici o așezare, în apropierea orașului actual modern. Orașul de astăzi a fost fondat la sfârșitul secolului al XV-lea. Orașul este capăt de cale ferata pe linia dintre Plovdiv-Panaghiuriște. Aici sunt întâlnite izvoare de ape minerale, precum și în satele Banya și Poibrene. Situată aproape de oraș este stațiunea montană numită „Coloniile Panaghiuriște”.

Comoara de aur Panaghiurişte, descoperită în 1949 în sud-centrul Bulgariei și datată până la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., este una dintre cele mai uluitoare descoperiri ale lumii clasice. 

Motivul este, mai presus de toate, aspectul său impunător și spectaculos: cele nouă obiecte descoperite împreună sunt de aur pur și toate sunt bogat decorate cu motive figurative și abstracte, asociate cu tradiții culturale diferite. 

Obiectele – patru vase tip „rita” cu cap-animal, trei vase tip „rita” cu  cap-antropomorf, o fială (ca un mare platou circular) și o amforă-riton – sunt lucrate de o manieră rafinată care evocă admirația și plăcerea estetică.

 

Dincolo de această fascinație inițială, comoara Panaghiurişte este o descoperire semnificativă din mai multe motive. 

În primul rând, în timp ce valoarea mare a obiectelor în ceea ce privește manopera și materialul implică o tradiție bogată și durabilă care trebuie să le fi precedat și anticipat, comoara a fost găsită lipsită de orice context care să-i poată explica semnificația. 

Cele nouă vase au fost îngropate direct în pământ, fără a exista un aranjament special al acestora, fără a se semnala prezența unui loc ritualic, sau a oricărei alte construcții sau așezări, care să explice și să motiveze într-un anumit fel prezența acestora. Chiar și locul de origine al acestor obiecte rămâne neclar, iar disputele despre acesta nu au fost rezolvate încă. 

Dar, poate cea mai complexă problemă legată de această comoară, este gama de interpretări ce au existat în deceniile de după descoperirea ei. 

În timp ce primele două probleme pe care le-am enumerat se referă la o lipsă de informații, cea de-a treia problemă este de altă natură. Aceasta presupune acumularea de prea multe informații, sau mai degrabă o mulțime de narațiuni contradictorii, în jurul acestui grup de obiecte. 

Cercetătorii au încercat să umple lipsa unei interpretări stabile prin includerea comorii în categoria „artei tracice” (de ce nu geto – tracice ?), care este largă și contradictorie și prin asocierea ei cu diverse culte, credințe și tradiții presupuse.

Etichetarea acestuia ca având origine „tracică” a determinat savanții să se concentreze asupra anumitor aspecte. Această abordare integrează comoara Panagyurishte într-un context mai larg și mai bogat și poate explica mai bine programul decorativ complicat pe care îl poartă, deși dacă ar fi fost încadrat ca origine geto-tracică aria cercetării ar fi devenit și mai extinsă. 

Din păcate istoricii noștri nu au ieșit în evidență cu specificitățile artei geto-dacice, ei tot amestecând influențe și curente ale altora, așa cum au făcut și cu explicitarea originii și sensului cuvintelor din limba română.

 

Ryton din aur - Panaghiurişte

Dar, știm că obiectul de cult numit „rhyton” (de la „rit”, „ritual”) apare în cultura Gumelnițiană de acum 7000 de ani de pe teritoriul țării noastre, apoi în cultura geto – daco – tracică și în cea aparținătoare de ramura asiatică a dacilor (dagii, daoii, persienii, sirienii etc.; cei salvați din potopul planetar de către Geții de Aur primordiali). 

Cornul, ca element falic, va rupe lințoliul dintre văzute și nevăzute și va „uni” hierogamic cerul cu pământul. Tezaurul geto-tracic de la Panaghiuriște are șapte asemenea „rhytonuri”: trei cu chipuri zeiești (trinitatea; Cybele cu trei chipuri) și patru cu chipuri animaliere (câte sunt în jurul Scaunului de Domnie ?); având astfel un total de șapte. 

Acum, semnificaţia numărului 7 este una cu totul și cu totul specială; acesta este declarat „Cifra lui Dumnezeu”; cu el „se va sfârşi lumea”. 

Trebuie să cunoaștem faptul că Monumentul de la Adamclisi (Biserica Omului) are șapte trepte pe care se urcă spre friza metopelor. Dincolo de realitatea matematică a cifrei 7, științele oculte, dar și tradiția biblică vorbesc despre o forță magică și spirituală de excepție, exprimată în simboluri adesea obscure, al căror înțeles nu a fost pe deplin relevat. 

În Vechiul Testament, cu acest număr, Dumnezeu a stabilit reguli pe pământ și a hotărât vremuri pentru împlinirea multor evenimente în viitor, inclusiv sfârșitul acestei lumi. 

Observăm că Dumnezeu se folosește de numărul șapte chiar de la începutul întocmirii acestei lumi. Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit (Geneza 2.1-2). Simbol al acestei lucrări este săptămâna noastră de șapte zile: șase zile lucrătoare, iar a șaptea zi de odihnă. 

Numărul șapte a fost regula tuturor sărbătorilor din Vechiul Testament: ziua a șaptea, a sâmbetei (Levitic 23.3). Săptămâna a șaptea, a cincizecimii (Levitic 23.15-16). Luna a șaptea, sărbătoarea corturilor. Șapte zile de odihnă în corturi, în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană, când patruzeci de ani au locuit în corturi (Levitic 23.34-43). 

Anul al șaptelea – încetarea a tot lucrul și odihna pământului. În acel an nu se semănau ogoarele, ci se consuma numai ce dădea pământul de la sine (Levitic 25. 2,4, 21). 

Șapte săptămâni de ani – „Anul jubiliar”. De șapte ori câte șapte ani de odihnă. Era anul de eliberare al tuturor robilor, de iertare a datoriilor și de odihnă a pământului (Levitic 25.8-12). 

Șapte brațe trebuia să aibă sfeșnicul din „Cortul întâlnirii”. Șapte popoare trebuiau izgonite din calea poporului evreu de către îngerul Domnului, înainte de a ajunge ei în țara unde curge lapte și miere. 

Șaptezeci de ani a stat poporul iudeu în robia babiloniană pentru păcatele și nelegiuirile lor înaintea Domnului. La sfârșitul acestor șaptezeci de ani de robie, Dumnezeu a făcut cunoscută profetului Daniel soarta poporului Israel până la distrugerea lui ca națiune.

„Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini.” (Daniel 9.24) „Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului și până la Cel-Uns-Cel-Vestit sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; și din nou vor fi zidite piețele și zidul din afară, în vremuri de strâmtorare.” (Daniel 9.25) „Iar după cele șaizeci și două de săptămâni Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni și va dărâma cetatea și templul. Și sfârșitul cetății va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu și până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât.” (Daniel 9.26) 

Numărul șapte apare și în Noul Testament. Conform cu genealogia prezentată de Sf. Ev. Luca, nașterea lui Iisus Hristos s-a produs în generația a șaptezeci și șaptea de la Adam (Luca 3.23-39). Spre deosebire de genealogia Sf. Ev. Luca, Sf. Ap. și Ev. Matei, în genealogia sa, număra neamurile cu începere de la Avraam: „Astfel toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece. De la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece. Și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece.” (Mat.1.1-17) 

Numărul paisprezece este un număr de doua ori sacru, fiindcă este de doua ori șapte. Ca să înțelegem cât de sacru și respectabil este numărul șapte, simbolul celor mai adânci mistere, în Noul Testament, cu acest număr Dumnezeu a însemnat duminica, a șaptea zi a săptămânii. 

Duminica a început a crea lumea psihică, spirituală. Duminica s-a născut Iisus Hristos. Duminica a intrat în Ierusalim ca împărat și biruitor al morții. Duminica a înviat din morți. Duminica a trimis pe Sfântul Duh și a întemeiat Biserica. 

Șapte taine sau mistere a instituit Iisus Hristos pentru mântuirea omenirii. Șapte au fost „Sinoadele ecumenice” care au stabilit Crezul creștin și alte dogme. De șaptezeci de ori câte șapte să iertăm, i-a zis Iisus lui Petru. Șapte Evanghelii se citesc la taina Sfântului Maslu. În Apocalipsa Sf. Ioan se vorbește despre șapte epistole către șapte biserici; șapte sfeșnice de aur; șapte stele; o carte cu șapte peceți; șapte îngeri cu șapte trâmbițe; șapte pedepse din urmă; șapte îngeri cu șapte cupe etc.

Amphore geto-tracice

Dacă la cele șapte rhytonuri adăugăm amphora care „toarnă” și le umple pe celelalte, vom avea opt piese. 

La egipteni, cifra 8 reprezenta echilibrul cosmic, existând 8 planete în sistemul solar. Tot atâtea sunt și punctele cardinale, principale și secundare. Este considerat a fi o cifră perfectă, luându-se în calcul primul număr cubic (2X2X2). 

Pitagora și adepții săi îl considerau simbolul iubirii și al prieteniei. În budism, 8 este un număr norocos, fiind asociat cu cele 8 petale ale lotusului, floare pe care, de altfel, se poziționează în temple statuile Buddha. Tot în această cultură există și 8 căi care duc către iluminare. 

La hinduși, zeitatea supremă, numită Vishnu, are 8 brațe ce corespund celor 8 paznici ai spațiului. Steaua octogonală, numită și „Steaua de la Betleem”, formată din două pătrate suprapuse, ce indică Cerul și Pământul, a avut rol de călăuză pentru cei trei magi de la Răsărit, porniți în căutarea Pruncului Sfânt (pe metopele Monumentului de la Adamclisi – Biserica Omului, apare atât pătratul, cât și octogonul).

Monumentul de la Adamclisi – Biserica Omului

Adăugând celor opt elemente alte tezaurului și fiala (tava), vom avea un total de nouă piese în acest tezaur. 

FIALA - tavă

Simbolistica numărului nouă (nu Vechi !) este una specială, pentru că numărul nouă (N-Ou-A; sau „Nașterea Ouălelor Lumii Noi” (ovelor)) reprezintă măsura gestațiilor, a căutărilor fructuoase și simbolizează încununarea eforturilor, desăvârșirea unei creații. 

După Dionisie Areopagitul, îngerii sunt ierarhizați în nouă coruri sau triade. Prima triadă a îngerilor este formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri, a doua triadă este formată din Domnii, Virtuți sau Puteri și Stăpâniri, iar ultima triadă cuprinde Întâietorii, Arhanghelii și Îngerii. 

Dacă fiecare lume este reprezentată de un triunghi (cerul, pământul și infernul), nouă semnifică totalitatea celor trei lumi. Nouă este unul din numerele sferelor cerești, dar în mod simetric este și numărul cerurilor din infern. 

Astfel, celor nouă ceruri li se opun cele nouă izvoare, sălașul morților. În scrierile homerice, numărul nouă are o valoare rituală. Astfel, zeița Demetra străbate lumea timp de nouă zile în căutarea fiicei Persefona. Leto suferă timp de nouă zile și de nouă nopți durerile facerii. Zeus zămislește nouă muze în nouă nopți de dragoste. 

După cum arată Huai Nanzi, cerul chinezesc are 9 câmpii și 9999 de colțuri. Cifra nouă se află la baza celor mai multe ceremonii taoiste de pe vremea dinastiei Han. 

Prin urmare, nouă este numărul plenitudinii, fiind în același timp un număr yang, solar, masculin. Conform ezoterismului Islamic a coborî nouă trepte fără a cădea înseamnă a-ți fi ținut în frâu simțurile. 

Totodată, nouă este numărul care corespunde celor nouă deschideri ale omului, prin urmare simbolizează căile omului de comunicare cu lumea. 

Pentru azteci, nouă este în mod specific cifra simbolică a lucrurilor terestre și nocturne. 

Infernul este alcătuit din nouă câmpii și panteonul aztec are nouă divinități nocturne. 

În majoritatea cosmogoniilor indiene există nouă lumi subpământene. 

La popoarele maya numărul nouă este considerat ca fiind foarte important în magie și în medicină. 

După Rene Allendy numărul nouă apare drept „numărul complet al analizei totale”. El este simbolul multiplicității ce se înapoiază la unitate (după ce „Unul se învârtește și nouă curg” – semn al lui Zece, al lui IO – Începutul și Sfârșitul) și prin urmare al solidarității cosmice și al mântuirii. „Un număr, oricare ar fi el, spune Avicena, nu este altul decât nouă sau multiplul său și un prisos, deoarece semnele numerelor au numai nouă caractere și valori împreună cu zero.” 

Egiptenii numeau numărul nouă Muntele Soarelui, Marea Eneadă a zeilor fiind făcută din evoluția celor trei lumi (divină, naturală și intelectuală), a arhetipului trinitar Osiris – Isis – Horus, reprezentând Esența, Substanța și Viața. 

Pentru platonicienii din Alexandria, Trinitatea divină primordială era subdivizată și ea în trei, dând naștere celor nouă principii. 

Pentru Dante, nouă este cifra cerului, fiind simbol al dragostei. 

Arhitectura creștină a căutat în mod deosebit să exprime numărul nouă. Astfel, sanctuarul de la Parayle – Mondial este luminat de nouă ferestre. Cele nouă muze reprezintă în științe și cu precădere în arte, totalitatea cunoștințelor umane. 

Pe plan liturgic, „novena” reprezintă desăvârșirea, timpul complet. 

De asemenea, după cele scrise în Evanghelii, Iisus, a fost răstignit la ceasul al treilea, își începe agonia la ceasul al șaselea (când s-a făcut întuneric), și trece în lumea de dincolo, în glorie, în ceasul al nouălea. 

Claude de Saint-Martin vedea în numărul nouă distrugerea oricărui trup și a virtuții oricărui trup. Nouă, fiind ultimul din seria de cifre, anunță deopotrivă un sfârșit și un nou început, adică o mutare pe un alt plan (al întregii lumi materiale). Aici se regăsește ideea de naștere nouă (Nașterea din Nou) și de germinare, precum și cea de moarte. 

Prezența acestor idei a fost semnalată în mai multe culturi cu privire la valorile simbolice ale acestui număr. 

Fiind ultimul dintre numerele aparținând universului care s-a manifestat, nouă deschide faza transmutațiilor (cel până în zece – IO). El exprimă sfârșitul unui ciclu, finalul unei curse, închiderea unei verigi (simbolul inelului, a brățarei, a cingătoarei, a coroanei, „Za de fier” – „Za-moș-e” (Zamolxe), legătura „cea bătrână” (veșnică) de care nu putem scăpa).

Cerbul de aur geto-tracic

Țapul de aur geto-tracic

Tezaurul geto-tracic de la Panaghiuriște are două rhytonuri cu reprezentarea superbă a „Cerbului de aur” (două, pentru că vor fi două cataclisme; semn al Cerbul Sharabha „cel cu opt picioare”). 

Sharabha apare reprezentat pe Cupele Marii Uitări (dublu tronconice – „tip clepsidră”) din Tezaurul Princiar Getic de la Agighiol, în Tezaurul Princiar Getic de la Porțile de Fier ( pe coif și cupă), și în Tezaurul Princiar Getic de la Peretu – pe coif („Ba – Sarabha”, de unde și Sharabhi Terrei și conducătorii noștri Basarabi). 

Este un symbol al Dublei realități pe care o vom trăi (zona Nodului, a „amețelii). Acest cerb apare și în alaiurile de mascați ce vin în ajun de An Nou, ca Prag al timpului. Cerbul este și o reprezentare simbolică a Pomului Cosmic al Vieții. 

Pe stema de la Baia apare cu capul retezat, ca semn al posibilei lui întârzieri (ca și cataclism) , prin adoptarea unor anume reguli de viață planetară (fără fier). Cerbul are o „stea” în frunte (symbol rotitor) – ce apare și pe aplicele bovidee din Tezaurul geto – dacic de la Craiova. 

Cerbul reprezintă și Pomul Cosmic al Vieții (Încrengătura), care va fi „jupuită” de crengi în timpul cataclismului cosmic periodic (tranșarea lui Osiris în bucăți). Din coroana bogată a coarnelor de cerb vom rămâne cu un singur corn (rhyton) de țap Pan, cu un singur Ram din copacul vieții („noi de la Ram ne tragem” – Geții de Aur primordiali).

Din simbolul „Cerb”, se va trece la „Țap” (vezi rhytonul cu cap de țap). Numele de „țap” vine posibil de la țeapă (coarnele ascuțite). Satirii şi faunii erau creaturi mitologice considerate a trăi în pădurile din Grecia şi Roma antică, jumătate-oameni, jumătate-ţapi, periculoşi, laşi şi desfrânaţi. 

Ei sunt amintiţi în lucrările lui Praxiteles, Hesiod, Euripides, Sophocles etc. 

Conform lui Plutarch (De defectu oraculorum), Pan, Zeul-Ţap, a murit în timpul domniei împăratului roman Tiberius, în secolul I după Christos – aceasta fiind singura consemnare a morţii unui zeu în literatura greco-romană. 

În Mitologia română, R. Vulcănescu menţionează că satirii şi faunii stau la baza personificărilor demonice ale caprei şi a ţapului în mitologia popoarelor din sud-estul Europei; în mod deosebit, tracii au perpetuat rolul ritual al caprei, acesta păstrându-se până azi în cutumiarul românesc magico-mitic, după cum putem vedea din colinde. 

În Evul Mediu, imaginea satirilor se confunda cu a demonilor, iar a lui Pan cu Baphomet, Zeul cu Coarne. Capra, ca și Țapul, greu de stăpânit, face sărituri spectaculoase la nevoie. Așa va fi și saltul apocaliptic și de metamorfozare prin care vom trece, ca un salt spațial și temporal (o altă realitate).

Berbecul din aur - tezaur geto-tracic

Un alt rhyton reprezentativ pentru acest tezaur este cel cu reprezentarea „Berbecului de aur”. Mânerul acestuia are reprezentat o figură de leu (Zeița Sarmis – symbol al Forței Vieții), ce se „întinde”  între Lumea Veche (baza vasului) și buza vasului ce ne va aduce Lumea Nouă, amestecată – leul are tendința de a bea și el din vasul de ritual, pentru că Forța Vieții se va lua de la noi pentru un timp. Zeul Dionysos (Bachuss) apare șezând (tronând; symbol al Timpului Amețit – când vom fi amețiți fără să bem (urmând ruperea formelor vechi – Judecata de Apoi și apariția formelor noi);  al Nodului lui Isis, al celor două „capete” ale timpului (Nou și Vechi) ce se vor „înnoda”), iar bacantele înconjoară vasul într-un dans frenetic, amețitor (ca o horă „nebună”). 

Rhytonurile erau vase de ritual ale Geților de Aur (din Vechea Religie Valaho – Egipteană), făcute special spre a nu putea fi puse jos, până la consumarea întregii catități de lichid (așa cum ne vom „consuma” și noi perioada de transformare apocaliptică planetară, fără a o putea opri).

În inventarul acestui tezaur apar trei amfore de tip Rhyton cu cap „uman” (trinitatea) sau divin (Marea Zeiță, Creatoare, dar și Distrugătoare – Amazoană). Una dintre acestea are pe frunte cele două capete ale Timpului, ce „se caută” spre a se înnoda (Nodul lui Isis, sau Hercule).

 

Sfinxul uman ce apare pe mâner reprezintă Taina acestui fenomen de neexplicitat științific. Semiovele de la partea superioară reprezintă „ouălele” creației ce va veni (sunt încă în expectativă). Jos, în față, apare chipul Leului (Zeița Sarmis – Forța Vieții). Pe altă amforă de tip rhyton cu cap „uman” sau divin apar doi grifoni la partea superioară; aceștia sunt cei ce rup formele vechi (animale fantastice). Asemenea griforni mai apar în România pe matrița de bronz descoperită la Samisegetusa Regia, pe fundul Cupelor Mari Uitări (Tezaurul Princiar Getic de la Agighiol și Tezaurul Princiar Getic de la Porțile de Fier), pe Coifurile de paradă dacice descoperite la Piatra Roșie, pe Coiful getic de aur de la Coțofenești, dar și în alte tezaure sud-dunărene (ex. Aplicele de la Letnița, din Bulgaria). Leul „zburător” aflat pe mâner reprezintă pe Sarmis – Forța Vieții, cea care se va lua de la noi pentru un timp (de aceea este „zburătoare”).

Amfora cu două toarte din aur are reprezentați pe aceste toarte fauni sau oamenii – cai (centauri – cei ce cunosc taina) ce „menesc” asupra conținutului vasului ritualic. Aici, în retortă, se pregătesc „mugurii” noii vieți ce va veni. De aici se va ridica noul Pom al Vieții Viitoare. Caii erau „sfinți” pentru că țineau cu cele patru picioare lumea în care trăim întinsă, nelăsând-o să se facă sul. De aceea se spune că acest animal doarme în picioare. De aceea Geții de Aur primordiali îmbrăcau cu aplice de aur și argint harnașamentele cailor lor, făcându-i astfel adevărate altare umblătoare. Aici apar doi Centauri, pentru că este vorba de două Lumi (cea veche și cea care va să vină), ca în cazul Cerbului Sharabha, cel cu opt picioare (cel ce va avea în stăpânire două lumi).

Tava cea Mare Rotundă, sau Fiala are pe ea reprezentate chipurile umane „rotitoare” ce semnifică mersul înainte al vieții și al reîncarnărilor. Vom schimba fața, dar sufletește vom fi tot noi. Roata carmică (a Fortunei) ne–a prins în vâltoarea ei magică. De aceea apar la centru (început) mai puține chipuri umane și mai mici (așa erau și oamenii, mai mici și mai puțini), iar apoi mai multe chipuri și mai mari spre marginea tipsiei de aur (la sfârșitul timpului).

Strălucirea acestei Comori de la Panaghiuriște ne amintește de comoara regelui Decebal ce a fost „transferată” în tezaurul imperial de la Roma, salvând de la faliment acest imperiu și creându-i posibilitatea de a evolua și a ține sub control întreaga lume mediteraneeană pentru alte sute și sute de ani. Adunată în mii de ani, această comoară cu valențe internaționale, își datora valoarea și mărimea nu numai poporului geto – dacic, dar și tuturor semințiilor salvate la ultimul potop planetar, ce au răsplătit ospitalitatea și omenia cu care au fost întâmpinați în Arca Munților Carpați. Biserica Omului de la Adamclisi a fost ridicată spre a aminti acest fapt, iar sus pe metereze, sunt reprezentate națiile salvate, alături de Pomul Vieții neamului lor.

Comoara de la Panaghiuriște este datată în perioada secolelor IV-III î.Hr., în plină epocă elenistică – după cum spun istoricii -, dar și în plină perioadă de înflorire a Frăției principilor Geți. Tot din acestă perioadă apar și tezaurele de la nord de Dunăre de la Agighiol, Peretu, Porțile de Fier, Coțofenești și Băiceni – Cucuteni. Strălucirea lor ne face să uităm de semnificația simbolurilor închistate în aur. Arta meșterilor bijutieri este dusă la extrem, iar imagistica acestor vase de ritual este magnifică.