”Grădina Cișmigiu” - Tărâmul tinereții Bucureștiului

 

Pe 10 octombrie 1779 Alexandru Ipsilanti, domnul Munteniei, pentru a avea o bună apă de băut, a dat poruncă să se construiască două cișmele în București. Prima cișmea s-a făcut pe locul unde e astăzi grădina înspre partea ei din strada Știrbei Vodă și în dosul acestei cișmele și-a construit locuința Dumitru Suilgi-Bașa, șeful lucrărilor, numit marele Cișmigiu (cuvânt de origine turcească, mai mare peste cișmele), ce era însărcinat cu supravegherea curgerii și scurgerii apelor. Când se vorbea de aceste locuri, se obișnuia să se spună numele funcționarului, de unde grădina a căpătat numele Cișmigiu.

La începutul secolului al XIX-lea, Cișmigiul era cunoscut și sub numele “Grădina și Balta lui Dura neguțătorul” și avea o întindere mult mai mare ca în ziua de azi. De multe ori în timpul inundațiilor, când Dâmbovița se revărsa, apa din Cișmigiu ajungea până la zidurile Mănăstirii Sărindar, care se afla pe locul unde e azi Cercul Militar.

Încă de la 1830 generalul Pavel Kiseleff a dat dispozițiuni baronului Boroczin să sece balta mocirloasă care se afla în mijlocul orașului și să transforme terenul într-o frumoasă grădină publică. Modificarea însă a suferit amânări din cauza evenimentelor administrative, totuși lucrările s-au continuat mai târziu, pe vremea domnitorilor Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Sub domnia acestuia din urmă s-a amenajat un adevărat parc occidental, lăsându-se însă și câteva din plantațiile vechi, sălbatice, care aduceau o umbră binefăcătoare în zilele călduroase de vară.

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, la 1847, a fost chemat de la Berlin grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, originar din Istdorf, fiind însărcinat cu alcătuirea planului de înfrumusețare și îngrijire a tuturor grădinilor, și în câțiva ani terenul mocirlos a fost transformat într-o frumoasă grădină.

Acest horticultor german a fost acela care a întreprins aici o “luptă pe viață și pe moarte cu mlaștinile cărora natura le-a hărăzit să producă numai molime și noroi”.

Wilhelm Mayer, om priceput și de mare ispravă, a avut însă nenorocul să se prăpădească prea de timpuriu, în 1853, când a fost trimis să pavoazeze localitatea Turnu-Roșu, unde trebuia să vină în vizită împăratul Francisc Iosif I. Acolo, în urma muncii depuse, s-a îmbolnăvit și a murit, dar a fost adus la București și înmormântat în cimitirul Bisericii Evanghelice, nu departe de Grădina Cișmigiu, care i-a fost atât de dragă și căreia îi sacrificase ultimii ani ai vieții sale.

După abdicarea lui Gheorghe Bibescu, la tronul țării a venit Barbu Știrbei, fostul ministru de interne, care a hotărât ca mai întâi să se sape un heleșteu pe o suprafață de peste un hectar, iar mai apoi să se facă un canal cam de doi kilometri lungime, legat cu Dâmbovița, destinate pentru împrospătarea apei din lac. La aceste lucrări însuși domnitorul consacra două ore pe zi pentru a supraveghea și a da directivele necesare.

După săparea heleșteului și canalului de legătură cu Dâmbovița, s-a început facerea drumurilor, adică a aleilor. Toate lucrările au fost realizate prin licitație publică și atunci când prețurile erau prea ridicate și nu conveneau, licitațiile se repetau.

Ca o dovadă privind ordinea și seriozitatea de care oficialitățile dădeau dovadă, reproducem dispozițiile Departamentului din Năuntru (Ministerul de Interne):

“Preumblarea în grădină este slobodă tuturor pe drumurile și locurile destinate pentru aceasta, de la răsăritul soarelui până la 10 ceasuri seara și în nopți cu lună până la 12 ceasuri, însă spre a fi ferită grădina de orice vătămare și necuviință se pun regulile următoare care să fie respectate de toți deobște, fără cea mai mică osebire:

Cu trăsura sau călare nimeni nu este slobod să intre, oprindu-se acestea la locurile hotărâte pentru acest sfârșit.

Vânzătorii de deosebite lucruri de mâncare și orice altele vor sta afară din raionul grădinii

Dobitoacele, precum câini și alte, sunt poprite cu totul de a intra în grădină.

Nimeni nu este slobod a călca pe iarbă sau pe oricare altă plantație, precum nici a rupe ceva din grădină oricât de neînsemnat.

Vânarea peștelui din bazin este poprită cu desăvârșire.”

Această dispoziție din septembrie 1852 a fost iscălită din partea ministerului de directorul D. Ioanid.

“Hrisoavele spun…. că de mult, dar nu așa de demult, sub domnia lui Vodă Bibescu, Dâmbovița, care curgea cam pe drumul de azi al Bulevardului Elisabeta, se revărsa, când veneau ploile mari, și forma o baltă mare cât cuprinsul dintre Liceul Lazăr, până dincolo de strada Brezoianu. Sub domnia lui Vodă Bibescu a fost adus un grădinar neamț cu nume lung, Karl Friedrich Wilhelm Meyer, să facă o grădină acolo unde era balta. A făcut-o și a murit. Oasele lui sunt îngropate la Șosea, lângă colonada Iordache, acolo unde pe vremuri a fost un cimitir catolic.

Cișmigiul (i se zice astfel fiindcă odată cu grădina s-a fost săpat o cișmea), Cișmigiul însă trăiește și astăzi, va mai dăinui încă multe secole de aici încolo. Asta e soarta grădinarului, îmi spunea într’o zi cu glas cald, domnul Rebhun, cel care din 1910 a schimbat și schimbă Grădina Cișmigiu într-un rai. Asta e soarta grădinarului, să nu-și vadă niciodată opera sfârșită. Un grădinar, ca sa poată vedea cu ochii ceea ce a desenat pe hârtie, ar trebui să träiască cinci sute de ani, ori din timpurile biblice nu se mai cunoaste un asemenea caz.

Cișmigiul nostru… al meu și al dumitale, cititorule, Cișmigiul în care ne-am adăpostit “trasul la fit” în ora de germană; Cișmigiul în care ne-am trăit prima dragoste, în care am suferit întâia deziluzie. În care ne repezim azi, între două treburi, și pierdem câteodată condica de prezență la birou, făcând în schimb câte o conchistă, primăvara. În care vom veni și mâine, când vom fi pensionari sau bătrâni, să ne citim gazetele și să privim senini la jocurile copiilor și cu reminiscențe la dragostea tinerilor. Cișmigiul acesta dintotdeauna mi-e drag. Îi urmăresc metamorfoza, cum urmărești dezvoltarea unei fetițe frumoase. Mă bucură fiecare înfrumusețare a lui, fiece aspect nou. De pildă, de vreun an încoace, rondul cela în stilul grădinilor cu dale de piatră, cu coloane dorice, cu panouri de fier, cu belșugul de flori, nu vi se pare o poiană a raiului?

Foile din plăcintă nu trebuie să le numeri daca vrei să-ți tihnească plăcinta, spune înțelepciunea poporului, dar noi o să ne facem că nu cunoaștem zicala și o să scormonim din ce e făcută minunea aceasta de formă și culoare.

Pietrele presărate cu știință sunt ale havuzurilor dărâmate, coloanele albe mândre au fost găsite aruncate pe maidanul de lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor, iar din fierăria unui pavilion al Palatului Regal s-au făcut panourile care susțin perdelele de viță sălbatică și de zorele. Uite, așa, din resturi, vechi podoabe ale unor case dărâmate, din vase de alamă, cumpărate cu kilogramul la turnătoriile de clopote, cu pietre furate noaptea din grămezile uitate pe străzi de primărie (să nu te superi, domnule Rebhun, că-ți divulg faptul), Grădina Cișmigiu se înfrumusețează mereu.

Copacul monagam care crește numai în Japonia se numeste ginko-biloba și se poate vedea la noi, în Grădina Cismigiu, cam în dreptul cascadei (care se va preface și ea). Domnul Rebhun a sădit copacul acesta acum 18 ani și abia acum a început să dea rod, fructul pe care-l face e de culoarea corcodușei, cu gustul măslinei. La prima vedere, copacul, unic în lumea vegetalelor prin credința sa de care vom vorbi, n-are nimic deosebit decât poate frunza, de formă ciudată. Dacă vă uitați însă mai cu atenție, vedeți că are două tulpine crescute dintr-o rădăcină, deosebite și totuși împreunate. Una din tulpine e femela, cea cu fructul, cealaltă e masculul.

Dacă tulpina aceasta e tăiată, cealalta rămâne stearpă pentru toată viața, florile ei nu pot fi fecundate decât cu soțul cu care a crescut. Floarea sfântă a Indiei depărtate, lotusul sacru, a înflorit și ea pentru întâia oară anul acesta, nu departe de ginko-biloba.

Lângă debarcader, într-un țarc făcut pentru creșterea nuferilor, pe tăvi de frunze ceroase, se înalță tulpina subțire a floarei roșii și sfinte. Minunea acestei înfloriri se întâmplă pentru întâia oară în Europa și l-a costat pe domnul Rebhun multă caznă și atenție ca s-o vadă înfăptuită.

larna mai ales a trebuit să poarte lotusului de grijă, ca unui vlăstar sfânt ce e și să-l apere de cel mai mic frig, ceea ce nu e tocmai ușor într-un bazin deschis și înghetat. Acum, dacă vrejile rădăcinilor n-ar fi tăiate în fiecare zi, într-un an lacul ar fi acoperit în întregime de lotuși, așa de repede și de ușor se înmulțesc. Câte nu s’ar putea spune despre el, dar un lucru trebuie să-ți spun cu dinadinsul, cititorule, că avem acolo, în căsuța cea mică de Iângă Liceul Lazar, un bun și înțelegător prieten, un ins care a simțit ce ne e drag și a îndrăgit și el dragostea noastră, numai că noi trecem și ne bucurăm și nepăsători plecăm apoi aiurea, pe când el rămâne mereu acolo, un fel de Sfântul Petru al paradisului Cișmigiu. E domnul Rebhun, cel cu înfățisșarea sălbatică, dar cu sufletul de autentic poet”.

Surse:

George Potra, Din Bucureștii de altădată: Grădinile Capitalei, Imprimeriile Curentul, 1942

M. Ursu, Cișmigiul, Ilustrațiunea română, septembrie 1932

https://dosaresecrete.ro/gradina-cismigiu-o-istorie-veche-cu-oameni-destoinici-si-competenti/?fbclid=IwAR25o7el_bb9JBVPOTGdTjTzlVykJPVbroVcF-P7ipz3jpU-Ynce8RwrgFQ

În Săptămâna Mare, la vâltoarea mătușii Măria a lu' Mihai lu' Vasâloc din BÂRSANA, jud. Maramureș

 

Strămoşul drapelelor europene, este Steagul de Luptă al Dacilor

Stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene.

O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară - lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.

Urme vechi, româ­neşti, se găsesc de-a lungul şi de-a la­tul Continentului European.

Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.

De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.

Sunt pline subsolu­rile Muzeului de la Cra­covia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.

În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi sim­plu, nimeni nu ştie unde este.

În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare.

Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.

Cel mai frumos exem­plar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit pâ­nă acum în Europa, se află în Ger­­mania.

Fai­mosul Stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­ţişare şi urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, a ajuns până în Ger­mania.

Este vorba despre un „Dra­co” masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Ko­blenz - unul dintre cele mai frumoase oraşe me­die­vale ale Germaniei.

„Draco” este numele dat de euro­peni capu­lui de lup.

Vechiul Stin­dard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.

Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.

O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii în­flăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spec­taculos.

Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor.

Este mai agre­siv de­cât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma.

Are o bogăţie de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de.

Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trece­rea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum func­ţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.

Nu mai este îndo­ia­lă: aşa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic.

Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când i se spune că „Draco” e iden­tic cu re­pre­zentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apro­piere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are co­respondenţe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania.

Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei ex­poziţii de o mare anvergură, mu­zeo­grafa relatează următoarele:

„Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de fru­mos ? Nu ne-am în­şelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.

Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.

Cu ochii min­ţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

La ieşirea din expoziție, în ma­gazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albu­mele oficiale ale expo­ziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.

În cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, la pa­gina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi.

Regele Arthur şi Stindardul cu Cap de Lup

Imagine din Cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”

Numele autorilor cărții sunt Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba.

Iată ce afirmă autorii cărții :

„Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Ro­man şi a avut un mare viitor pe melea­gu­rile bretone.

Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bre­tonă, care a devenit redu­tabilă, vreme de secole.

Steagul a venit împreună cu ei.

Lupul avea botul din me­tal, care continua cu un gât puternic.

Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele.

Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător.

Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adver­sarilor, cât şi asupra pro­priilor trupe.

Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului.

Desen după stela funerară cu cap de lup 

de la Chester, din Anglia

Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, încât fiecare detaşament din cohor­tele armatei romane poseda un asemenea steag.

El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu”.

Lupul dacic, în lupta de la Hastings

Bretonii s-au ataşat atât de mult de Stin­dardul cu Cap de Lup şi Trup de Șarpe, spun în continuare autorii, încât nume­roase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic.

Pe malul francez al Atlanticului, în Bre­tania şi Normandia, Lupul dacic flutură pe primă­riile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vre­mea luptelor dintre daci şi romani.

După războaiele cu dacii, Capul de Lup sau „Balaurul Dacic”, cum îi spune istoricul Vasile Pârvan, sau «Draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident, a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie.

Romanii au fost impre­sionaţi de efectul psiho­logic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg Conti­nentul European.

Este şi teoria istoricilor bre­toni, care în cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, demon­strea­ză, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor.

Brutus I, strămoşul mitic al bre­tonilor, care a ve­nit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Ga­lilor de azi, cunos­cutul „Draigh Goch”, are un balaur roşu pe fond alb-verde.

Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Breta­nia, pe steagurile din zonă.

Se pot vedea, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plo­melin, şi „Draco”, de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana.

 

Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon

Lo­calnicii, spun toți la fel, că dragonul moş­tenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului.

„E ceva sfânt pentru noi”, spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină.

Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre cre­din­ţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. „Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «Draconari», purtători de «Draco»”.

Eric caută sub tejgheaua magazinului său şi scoate la iveală două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dra­gonul galez. Amintirile l-au emoţionat.

„Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul”, spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său.

Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Da­cice, um­flate de vânturile aces­tea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?

NOI, ROMÂNII DE ASTĂZI, AVEM DATORIA DE ONOARE DE A NE AFLA RĂDĂCINILE ADEVĂRATE ȘI DE A NE AȘEZA STRĂMOȘII PE LOCUL MERITAT DE DREPT ÎN ISTORIA OMENIRII !

”BISERICA STAVROPOLEOS” - București - România

”Biserica Stavropoleos” este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, în centrul orașului București - România. 

Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. 

Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Orașul Crucii”.

Biserica Stavropoleos este inclusă în Lista monumentelor istorice din România.

Biserica a fost înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Țării Românești, 1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, originar din Epir.

În curtea hanului său, construit în 1704, Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o situație frecvent întâlnită în epocă).

În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa.

”Biserica Stavropoleos”, anul 1852

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al XX-lea.

În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. 

Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu.

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani.

Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale.

Corul bisericii cântă muzică neobizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.

La 26 martie 2008 s-a reînființat Mănăstirea Stavropoleos ca mănăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Tunderea în monahism a primelor patru monahii a avut loc pe 28 mai 2008.

Pe 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către patriarhul Daniel.

”Podul Lui Dumnezeu” și multe alte ”frumuseți minunate” din România

Imagine din Grădina Zmeilor

România ascunde multe locuri de o frumuseţe ireală, care par desprise din poveşti şi sunt puţin cunoscute. Turistii straini aleg să vină în România pentru că peisajele îi încântă de fiecare dată, iar oamenii sunt foarte primitori şi calzi.

”Podul Lui Dumnezeu” din România

”Podul lui Dumnezeu” îl găsim în comuna mehedinţeană Ponoare şi este unul dintre cele trei poduri naturale existente în lume şi al doilea ca mărime din Europa. Astfel de poduri naturale mai există în SUA şi în Franţa, dar cel din România este singurul circulat, fiind format din calcare, ca urmare a surpării tavanului unei peşteri.

”Podul lui Dumnezeu” sau ”Podul Natural”, cum i se mai spune, se află în centrul localităţii mehedinţene Ponoare, fiind o uriaşă arcadă de piatră peste care trece şoseaua Baia de Aramă – Drobeta Turnu Severin, traversând Valea Pragului. El s-a format prin prăbuşirea peretelui superior al peşterii şi se impune în peisaj prin masivitate: 30 de metri lungime, 13 metri înălţime, 22 de metri lăţime şi 9 metri deschidere.

”Grădina Zmeilor”

Grădina Zmeilor este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a III-a IUCN (rezervaţie naturală de tip geologic şi peisagistic), situată în judeţul Sălaj, pe teritoriul administrativ al comunei Bălan.

”Lacul Vida sau Lacul cu Vârtej”

”Lacul Vida” sau ”Lacul cu vârtej” (judeţul Bihor) Denumit şi “Minunea ascunsă a Bihorului”, se deosebeşte prin culoarea aproape ireală a apei, dar şi prin faptul că în mijlocul său este amenajat un deversor, care creează impresia unui imens vârtej spectaculos. 

Lacul Vida este un lac de acumulare, construit în 1967, pentru minele care extrăgeau bauxită, pe cursurile râurilor Vida şi Topliţa, în comuna bihoreană Dobreşti.

Biserica fortificată ”Sfânta Precista”

Biserica fortificată ”Sfânta Precista” este un edificiu religios, din Galați, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. 

Biserica este o ctitorie negustorească, construită între 1643 și 1647, în timpul lui Vasile Lupu, Domnitorul Moldovei.

VASILE LUPU, Domn al Moldovei

(n. 1595 – d. 1661) 

”Sf.Precista” este construită din piatră și cărămidă. 

Are turnul-clopotniță inclus în corpul bisericii, și podul fortificat.

Este cel mai vechi edificiu istoric din Galați și un simbol sfânt pentru gălățeni.

Biserica ”Sf.Precista” a fost sfințită în septembrie 1647 și a fost închinată Mănăstirii Vatopedu, de la Muntele Athos.

Mănăstirea Vatopedu, de la Muntele Athos

Desele atacuri ale prădătorilor tătari, turci și polonezi, dar și instabilitatea domniilor moldovenești din primele decenii ale sec. XVII au făcut ca în timpul domniei lui Vasile Lupu să apară mai multe biserici fortificate. 

Amplasate pe locuri mai înalte, acestea ofereau posibilitatea observării zonei la mare depărtare, fiind în același timp un obstacol prin care invadatorii erau ținuți la distanță. 

Incintele cu ziduri întărite, cu turnuri și amenajări defensive, ofereau apărătorilor o bună protecție. 

Una dintre aceste fortificații moldovenești este Biserica fortificată "Precista" - Galați.

Pe locul unei mai vechi biserici de lemn ridicată, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, apoi închinată Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos înainte de 1641 de negustorul gălățean Teodor, 

Constantin - fiul lui Teodor, împreună cu frații Dia și Șerbu - fiii lui Coman, negustori din Brăila stabiliți ulterior în Galați, au înălțat o biserică de piatră. 

Nu se știe cu exactitate când au început lucrările, dar documentele vremii consemnează faptul că finalizarea și sfințirea noului lăcaș au avut loc în septembrie 1647 și că a fost închinată tot Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos. 

Desigur, biserica fortificată pe care o vedem astăzi a suferit mai multe transformări, refaceri și restaurări prilejuite de trecerea vremii, dar mai ales de năvălirile dușmane. 

”Sf.Precista” - interior

În jurnalul său de călătorie, Paul de Alep - cleric (arhidiacon), călător și cronicar ortodox sirian, scria la 17 ianuarie 1653: 

”În acest oraș, Galați, sunt opt biserici, cele mai multe de piatră. Cea mai mare dintre ele este închinată Maicii Domnului. Este toată din piatră fățăluită, cu trei turle înalte în vârful cărora se află cruci mari aurite. Înăuntrul curții este o clopotniță foarte mare și toate sunt cu metereze de luptă.”

În zilele noastre, Biserica fortificată din Galați are doar o singură turlă, pe naos, iar deasupra intrării un turn de apărare de formă dreptunghiulară. Pe colțul de sud-vest a fost refăcut un foișor din lemn sprijinit pe console tot din lemn, element arhitectural care dă o notă cu totul originală construcției.

Incendiată de turci în 1711, distrusă în timpul războaielor ruso-turce din 1735-1739 și 1769-1774, apoi din nou prădată de turci în 1821, biserica a fost refăcută și restaurată în 1829 și în 1859. 

O amplă restaurare s-a făcut și în perioada 1953-1957 după care, la 1 august 1970, sfântul lăcaș a fost amenajat ca Expoziție de artă bisericească și istorie feudală românească, apoi ca Muzeu de artă religioasă medievală, tinda bisericii prezentând începuturile orașului Galați, iar pronaosul și naosul mănăstiri, biserici și zugravi de icoane și lăcașuri sfinte. În fosta bucătărie a fost amenajată o sală de arme datând din sec. XVII-XIX. 

Abia în 1990 Biserica fortificată ”Precista” - Galați a fost redată cultului ortodox, prima slujbă după o întrerupere de 40 de ani fiind cea din noaptea de Înviere.

Mai trebuie menționat că săpăturile arheologice efectuate în perioada 1980-1989 în perimetrul Bisericii fortificate din Galați au adus la lumină fragmente de ceramică, obiecte de podoabă din aur, argint și bronz, monede, precum și urme ale unei necropole și ale unei locuințe cu beci ce servea și drept ascunzătoare în vreme de pericol.

Ceea ce nu poate vedea un simplu vizitator al Bisericii fortificate din Galați (dar poate afla din scrierile specialiștilor - așa cum am aflat și eu) este latura de nord a pronaosului și a pridvorului îngroșată cu aproape un metru pentru a se crea spațiul necesar unei scări care să permită accesul în zona mediană fortificată a bisericii. La mijlocul traseului spre zona mediană, sub treptele scării, a fost realizată o capcană. 

În cazul în care năvălitorii ar fi pătruns până acolo, trapele de deasupra capcanei puteau fi trase cu ajutorul unui sistem de scripeți, intrușii nemaiavând scăpare. 

La nivelul median al absidei altarului a fost amenajată o tainiță pentru ascunderea obiectelor de preț în caz de primejdie. 

Tot din sistemul de apărare al fortificației fac parte și drumurile de strajă. Între baza turlei Pantocrator și peretele exterior al bisericii, în spațiul dintre cele două ziduri, s-au creat două culoare pentru pază - unul pe latura sudică, celălalt pe latura nordică.

O legendă locală spune că oraşul Galaţi ar fi fost legat de celălalt mal al Dunării printr-un tunel săpat acum mai bine de 300 de ani pe sub albia fluviului, intrarea în acest tunel făcându-se prin altarul Bisericii Precista. 

La cum a fost răscolită Faleza Dunării, în acea zonă, este greu de crezut că se va mai găsi vreodată vreun tunel.

Tristețea dar mai ales revolta mă cuprinde când observ că strămoșii noștri negustori și domnitori,  în anii l641, din averea agonisită construiau biserici fortificate pentru apărarea românilor și a țării, iar astăzi, în 2018, negustorii și politicienii adună averi vânzând românilor alimente îndopate cu otrăvuri, iar țara o secătuiește de bogății, o trădează și o vinde la javrele străine gen Soros ...

DEȘTEPTAREA ROMÂNI ! 

Sau vă place să stați cu nasul în kurul spurcăciunii de Soros și în al altora ca el ?

Biserica fortificată ”Sf.Precista” - Galați, o oază de liniște, pace și siguranță

CELE ȘAPTE VIEȚI ANTERIOARE ALE ARCULUI DE TRIUMF DIN BUCUREȘTI

Împreună cu Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, cu Mausoleul de la Mărășești, cu Crucea Eroilor Neamului de pe Muntele Caraiman, Mausoleul din Parcul Carol și cu Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, Arcul de Triumf se numără printre monumentele care comemorează participarea României la Primul Război Mondial de partea Aliaților, la finalul căruia aproape toate teritoriile locuite de români s-au găsit pentru prima dată reunite la un loc, așa cum era în vechime Dacia.

Arcul de Triumf este un monument situat în partea de nord a Bucureștiului, în sectorul 1, la intersecția șoselei Kiseleff cu Bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. 

Monumentul, proiectat de Petre Antonescu, a fost construit în perioada 1921-1922, renovat în perioada 1935-1936, și din nou renovat începând din 2014. 

El comemorează victoria României în Primul Război Mondial.

Arcul de Triumf are 27 m înălțime, cu o singură deschidere și este de formă paralelipipedică. 

Machetele au fost executate de artiști plastici, iar pentru cioplirea marmurei de Rușchița, pe lângă sculptorii autohtoni, s-a apelat și la un număr de zece sculptori din Italia.

Să vedem cum arăta Arcul de Triumf din București, în celelalte vieți :

Arcuri de triumf, ca edificii comemorative ale unor momente importante pentru istoria naţională au fost ridicate în repetate rânduri în capitala ţării începând cu secolului al XIX-lea.

Primul Arc de Triumf al Bucureştiului, pe modelul celor romane, a fost ridicat pe bulevardul Kiseleff, dar din lemn, în 1846, în onoarea domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, care vizita Bucureştiul.

Următorul Arc de Triumf a fost ridicat în onoarea domnitorului Carol I, întors de pe câmpul de luptă din sudul Dunării, la 15 decembrie 1877, la poarta Mitropoliei, fiind construit tot din lemn.

Peste nici un an, la 8 octombrie 1878, trupele române care câştigaseră Războiul de Independenţă, au intrat în Bucureşti pe Şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei. La intrarea în Piaţa Victoriei, trupele au trecut pe sub un arc de triumf construit de inginerii Cerchez şi Cucu, angajaţi ai primăriei. Arcul a fost demolat ulterior.

Intrarea Armatei Române în București în 1878

O altă ocazie deosebită a fost reprezentată de întoarcerea din exilul ieşean a familiei regale şi a guvernului la 1 decembrie 1918. Cu acest prilej au fost construite atât pe şoseaua Kiseleff cât şi pe Calea Victoriei o serie de porţi triumfale (improvizate în mare măsură) pentru primirea regelui însoţit de generalul francez Henri M Berthelot. 

De aceeaşi primire specială s-au bucurat la momentul respectiv şi cei care se întorceau de la Alba Iulia cu documentele prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu restul ţării.

Arcul de Triumf de pe Calea Victoriei, lângă Ateneul Românt,

ridicat în anul 1918

Următorul Arc de Triumf ar fi trebuit inugurat cu ocazia încoronării regelui Ferdinand, de la Alba Iulia, din octombrie 1922. Totuşi, Arcul de la Bucureşti nu a fost gata la timp şi a fost inaugurat a doua zi.
Construit după proiectul arhitectului Petre Antonescu, Arcul se afla pe locul actualului Arc de Triumf. Pentru a fi inaugurat la timp, deşi avea o fundaţie de beton, Arcul a fost făcut din lemn, stuc şi paiantă, motiv pentru care s-a degradat rapid, în special basoreliefurile, care iniţial erau cu adevărat impresionante.

Arcul de Trimf construit în 1922, pe locul actualului Arc de Triumf 

În 1935-1936 a fost ridicat Arcul pe care îl vedem acum.

Monumentul a fost dedicat participării României în Primul Război Mondial.

Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prinţului moştenitor Mihai şi a membrilor guvernului României.

După venirea la putere a comuniştilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părţile laterale a celor două texte ale proclamaţiilor regelui Ferdinand către ţară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire şi cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe faţada sudică a monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, şi ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, şi au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. 

După 1989, florile de piatră au fost date jos, şi au fost montate două medalioane din bronz, ce înfăţişează chipurile regelui Ferdinand şi al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, dar inscripţiile de pe panourile laterale nu au fost reinstaurate.

Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale Capitalei României.

Arcul de Triumf adăpostește un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie și film), Heraldica Marilor Familii Boierești (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 ( unde se găsesc și coroanele și sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) și pot urca pe terasa superioară.

Arcul de Triumf din București - 2017