Ce ironie ! Să vină un străin să lupte pentru daci în timp ce „piticii„ culturii românești îi îngroapă !

 

Piticii culturii românești de genul unui Boia sau Patapievieci, primul remarcându-se prin faptul că îi consideră pe români un popor insignifiant în istoria și cultura europeană, fără drepturi istorice în Transilvania, iar al doilea fiind celebru prin emanații pseudointelectuale de genul “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu…” sau “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”…, așadar, piticii culturii românești vor avea încă o ocazie să le stea vorbele în gât, cu tot cu conținutul lor filozofic, ca urmare a declarațiilor fabuloase făcute de un reputat om de știință german, doamna Barbara Deppert Lippitz, arheolog, probabil cel mai mare expert în aur din Europa.

Fiind prezentă în România pentru analiza brățărilor dacice din aur, a căror autenticitate este dincolo de orice discuție, Barbara Deppert Lippitz ne spune: “Sunt unul dintre specialiștii cei mai cunoscuți, nu numai în Europa, ci în toată lumea, și spun adevărul. Civilizația dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în țara dumneavoastră. ” (Marius Fincă – “Cine sunt strămoșii noștri?”).

Ce ironie! Să vină un străin să lupte pentru daci în timp ce autoritățile științifice românești îi îngroapă, lăsând în paragină cetățile dacilor, eliminându-i din manuale…

Într-un interviu acordat revistei Formula As, arheologul german ne mai spune și alte lucruri extraordinare. Iată câteva extrase semnificative din acest interviu:

“Voi sunteti cu siguranta urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Au lasat putina latina, pentru ca latina era limba oficiala, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, si foarte putine obiceiuri, dar ei nu au putut sa schimbe structura poporului dac, pana la plecarea lor si nici dupa aceea. Poporul român, care desigur a suferit si alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ. Legatura românilor cu natura este mult mai profunda decat a celorlalte popoare europene. Si aceasta este cea mai importanta mostenire pastrata de la daci. Dacii erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.”

“Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare. Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care are istoria scrisa in propriul ei aur. Si asta este un lucru rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri. Probabil ca numai in America de sud, la Bogota, in celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o intreaga istorie gravata in aur, asa cum aveti voi. Nici la Luvru, nici la British Museum si nici in muzeele din Statele Unite nu gasim ce exista in muzeul dumneavoastra de istorie. (este vorba de Muzeul Național de Istorie din București – n.m.) Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decat ale tarilor respective. Este regretabil ca voi, romanii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisa in aur, asa cum ati fi meritat. Si cand spun “ati fi meritat”, ma gandesc la ceea ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe care aurul vostru a avut-o in construirea unei civilizatii demne de marile civilizatii ale lumii. Aici, la voi, nu gasim aur cumparat sau obtinut prin cuceriri, ca in celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, in exclusivitate, de aur autohton.”

“Voi, poporul roman, puteti sa va mandriti cu originea voastra si sa va considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au radacini in batrana Europa.”

Fără alte comentarii!

Daniel Roxin

https://www.dir.org.ro/barbara-deppert-lippitz-arheolog-german-romania-este-singura-tara-din-europa-care-isi-are-scrisa-istoria-in-propriul-ei-aur/?fbclid=IwAR2L4Sen6jxZj70SqJ9tPnyZQIIaCNzFuHV4wmqbvQ8YvEHLmW9TdpGHRcI

Cel mai important dac, Decebal, a fost făgărăşean

 

Decebal a fost fiul vechii Ţări a Făgăraşului. Istoria nu i-a arătat niciodată originile celui mai viteaz dintre daci. După două mii de ani, un profesor de la Făgăraş descoperă că Decebal provenea din zona Scorei. Poate că nu era aşezarea pe care o cunoaştem astăzi, dar locul ce poartă azi numele de Scorei/Scoreiu ar fi şi locul de baştină a lui Decebal, deci la o distanţă de 66 de kilometri de Făgăraş. Fostul inspector şcolar general, profesorul de limba română Ion Funariu, a studiat foarte mult acest aspect al obârşiei dacului, până să decreteze că e de-al nostru.

,,Poate au existat cronicari la curtea regilor daci, poate că aceştia au consemnat faptele de vitejie ale regilor, multele războaie de apărare, dar acestea nu ni s-au păstrat. Însă cronica dacilor e scrisă pe pământul ţării, pe lunci, pe dealuri, pe ape, pe crestele munţilor.

Numele regilor daci s-au mai păstrat în toponime, în antroponime, în hidronime, în nume de sate, de ape, de munţi, în numele tradiţionale ale familiilor ţărăneşti”, îşi începe povestea dascălul, care se vede foarte bine că vrea să mă ţină în suspans înainte de informaţia cea mai aşteptată sau poate vrea să înceapă cu începutul.

Mai am răbdare. La urma urmei, am stat atâta timp fără să ştiu că Decebal avea ca privelişti Munţii Făgăraşului şi râul Olt, avea ca vecini oameni din Ţara Oltului şi este posibil să fi venit de atâtea ori până în locul Făgăraşului de astăzi, fie să-şi organizeze oastea, fie să vadă pământuri roditoare pentru agricultură… cine ştie…

,,În niciun document din vechime nu se spune în ce parte a ţării îşi află obârşia dinastia regilor daci, în special a celei mai celebre dinastii dacice ilustrată de regele Decebal. Dar se ştie că pe un vas de ornament descoperit la Sarmizegetusa se află inscripţia DECEBALUS PER SCORILO, adică DECEBAL, FIUL LUI SCORILO”, continuă prof. Ion Funariu.

Încep să mă prind… Scorilo ! Aici era cheia. Nimeni nu s-a gândit să cerceteze asta.

,,Scorilo”, îmi explică Ion Funariu, s-a păstrat ca şi denumire în zona noastră, drept dovadă numele satului Scoreiu din Ţara Oltului, cunoscut mai mult drept Scorei. Nu este deloc o întâmplare.

,,Viteazul rege Decebal, cu a sa dinastie, îşi au obârşia în Ţara Oltului, căreia putem să-i zicem la fel de bine şi Ţara Făgăraşului sau Terra Blachorum. Denumirea aceasta din urmă datează de pe vremea Regelui Ungariei, Andrei al II-lea, care într-un act de danie pentru cavalerii teutoni, din anul 1222, numea ţinutul Făgăraşului drept Terra Blachorum, adică ţara românilor”, spune dascălul.

Mai mult decât numele localităţii, există şi antroponime, adică nume de familie din Ţara Făgăraşului care până astăzi amintesc de regele Scorilo, spune prof. Funariu: ,,Astfel în Scorei există numele de familie Scorei. În Cârţişoara există numele de familie Scorobeţ, care în mod evident derivă de la Scorilo. În ce priveşte satul Scorei, el este aşezat între doi munţi pe malurile unui râu care se numeşte tot Scorei”. Pe vremuri Ţara Făgăraşului, cu a sa veche graniţă, le cuprindea pe toate acestea.

În schimb, de la daci nu ne-au rămas prea multe cuvinte pe care să le folosim astăzi. Putem să numărăm pe degete câte cuvinte dacice există în vocabularul limbii române: abur, barză, căciulă, mânz, moş, părău, vatră, viezure, zară.

Scorilo, tatăl lui Decebal, a fost şi el rege. Nu degeaba fiul s-a numit după tată, mă gândesc eu. Îmi confirmă şi prof. Funariu acelaşi lucru, care îmi spune că într-adevăr presupoziţia este şi un adevăr istoric. Se ştie despre Scorilo şi că avea un frate pe nume Durpaneu; amândoi erau împăciuitori şi diplomaţi, nu provocau războaie şi încercau să le stingă pe cele iscate de alţii. Sub Scorilo, dacii au vrut să-i atace pe romani, care la momentul acela erau vulnerabili, fiind împărţiţi în mai multe tabere după moartea lui Nero. Scorilo i-a ţinut în frâu pe daci, după ce i-a convins că şi fărâmiţaţi, romanii se vor uni în faţa unui pericol comun.

Dacă Scorilo a mai avut fii sau fiice pe lângă Decebal, nu poate spune nimeni. Singurul cunoscut este cel care i-a urmat la conducere, Decebal, un conducător viteaz, dar cu un sfârşit tragic. După cel de-al doilea război daco-roman, Decebal fuge din Sarmizegetusa cu rezistenţa romană pe urmele sale. Când îşi dă seama că nu poate scăpa, că va fi capturat şi dus la Roma, unde va fi tras de cai în văzul romanilor şi posibil răstignit pe cruce, Decebal îşi pune capăt zilelor cu o sabie, într-o pădure de lângă Sarmizegetusa. Imaginea este imortalizată şi pe Columna lui Traian din Roma, care înfăţişează războiale daco-romane.

Se spune chiar că un ofiţer roman ar fi dus la Roma capul şi mâna dreaptă a lui Decebal, spre a se convinge însuşi Traian.

Atent analist cum îl ştiu, profesorul Ion Funariu îmi explică şi etimologia numelui Decebal, care se compune din două părţi : dece şi balus.

,,Dece înseamnă conducător, dovadă că şi în limba latină există cuvântul ,,ductor”, care înseamnă acelaşi lucru, ambele cuvinte avându-şi originea în trunchiul comun a unei limbi de origine indoeuropeană. Balus înseamnă lup. Prin urmare, Decebalus este conducătorul lupilor, adică a unui trib de daci războinici, ipoteză cu atât mai plauzibilă cu cât, în limbajul păstorilor din Ţara Făgăraşului, ,,bală” înseamnă lup. De pildă, există expresia ,,piei bală necurată”, pe care ciobanii din munţii Făgăraşului o foloseau pentru a alunga lupii ce atacau turmele de oi. Se mai ştie că flamura dacilor era reprezentată de un cap de lup cu coadă de balaur, adică războinicii trebuiau să fie îndrăzneţi, cutezători, aprigi şi necruţători în lupte precum lupii”, precizează dascălul.

Acesta mai spune că partea a doua a numelui, respectiv Balu, s-a păstrat în toponime şi antroponime din Ţara Făgăraşului (lacul Bâlea, râul Bâlea), în nume de familie (numele Balu din Nou Român, numele Balea din Luţa, numele Balint din Felmer).

Prin urmare, toate conduc la aceeaşi supoziţie şi anume aceea că pe văile munţilor din Ţara Făgăraşului se afla tribul războinicilor daci ai lupilor, care au reprezentat nucleul oştirii lui Decebal.

DECEBAL

,,La multe popoare războinice din cea mai adâncă vechime chipul marilor zeităţi sau al marilor conducători s-a păstrat în imense statui proiectate pe ecranul imens al câmpiilor, al dealurilor al munţilor. În munţii Cârţişoarei, acolo de unde izvorăşte râul Bâlea, există o stâncă ce înfăţişează în mod surpinzător chipul monumental al regelui Decebal”, îmi mai mărturiseşte dascălul. Stânca lui Decebal se află pe coperta volumului I al lucrării ,,Terra Blachorum”.

Numele lui Ion Funariu va rămâne pentru totdeauna legat de Ţara Făgăraşului. Prin el, făgărăşenii şi l-au ,,adjudecat” şi pe Mihai Eminescu, cel al cărui strămoş se pare că era originar din satul Vad, comuna Şercaia. Aici au existat mai multe familii cu numele Iminovici şi două mai sunt şi astăzi. Pe vremuri, câţiva dintre Iminovici au plecat din Vad, pentru a nu se converti la religia greco-catolică impusă de conducerea Imperiului Austro-Ungar, ce pusese stăpânire pe Transilvania. Aşa ar fi emigrat şi străbunicul poetului către Bucovina, stabilindu-se la Călineştii Sucevei. După descoperire, mai mulţi profesori universitari de la Iaşi l-au rugat pe prof. Ion Funariu „să nu-l ia pe Eminescu”, în sensul de a-i lăsa originile aşa cum le cunoaşte istoria. Pe nedrept însă, pentru că Eminescu este la fel de ardelean, pe cât este de moldovean.

Cristina Cornilă

CIVILIZAȚIA TRACO-GETO-DACICĂ - Tezaurul geto-tracic din aur de la Panaghiurişte

Pe 8 decembrie 1949, trei fraţi – Pavel, Petko şi Michail Deikovi – lucrau împreună la fabrica de ţiglă din regiunea „Merul”, în apropiere de Panaghiurişte. În timp ce preparau un nou strat de argilă au dat peste nişte obiecte lucioase neobişnuite.

 

Pavel, Petko şi Michail Deikovi 

Ceea ce au descoperit a fost o adevărată comoară, un tezaur geto-tracic spectaculos şi excepţional realizat, unul dintre cele mai faimoase din lume. 

Acesta e compus din nouă vase de aur: un platou circular (tip „fială”), o amforă cu două mânere şi şapte ritoni (rhytonuri) – trei cu chipuri antropomorfe și patru cu diferite „înfățișări” animaliere, ce împreună cântăresc 6.164 de kilograme de aur pur. 

Toate obiectele au decoraţiuni din belşug, cu scene din miturile tracice (geții sudici), obiceiurile şi viaţa oamenilor din acele timpuri. 

Comoara este datată în perioada secolelor IV-III î.Hr., în plină epocă elenistică. 

Zeci de morminte ale triburilor tracice au fost descoperite aici, ceea ce demonstrează că aceștia au locuit pe aceste meleaguri.

 

Panaghiuriște este un oraș în provincia Pazardzhik, în sudul Bulgariei, situat într-o vale mică în munții Sredna Gora, dezvoltat de-a lungul râului Luda Yana. Acesta se afla la 91 km est de Sofia, 43 km nord de Pazardzhik și 37 km sud de Zlatitsa. În Evul Mediu a existat aici o așezare, în apropierea orașului actual modern. Orașul de astăzi a fost fondat la sfârșitul secolului al XV-lea. Orașul este capăt de cale ferata pe linia dintre Plovdiv-Panaghiuriște. Aici sunt întâlnite izvoare de ape minerale, precum și în satele Banya și Poibrene. Situată aproape de oraș este stațiunea montană numită „Coloniile Panaghiuriște”.

Comoara de aur Panaghiurişte, descoperită în 1949 în sud-centrul Bulgariei și datată până la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., este una dintre cele mai uluitoare descoperiri ale lumii clasice. 

Motivul este, mai presus de toate, aspectul său impunător și spectaculos: cele nouă obiecte descoperite împreună sunt de aur pur și toate sunt bogat decorate cu motive figurative și abstracte, asociate cu tradiții culturale diferite. 

Obiectele – patru vase tip „rita” cu cap-animal, trei vase tip „rita” cu  cap-antropomorf, o fială (ca un mare platou circular) și o amforă-riton – sunt lucrate de o manieră rafinată care evocă admirația și plăcerea estetică.

 

Dincolo de această fascinație inițială, comoara Panaghiurişte este o descoperire semnificativă din mai multe motive. 

În primul rând, în timp ce valoarea mare a obiectelor în ceea ce privește manopera și materialul implică o tradiție bogată și durabilă care trebuie să le fi precedat și anticipat, comoara a fost găsită lipsită de orice context care să-i poată explica semnificația. 

Cele nouă vase au fost îngropate direct în pământ, fără a exista un aranjament special al acestora, fără a se semnala prezența unui loc ritualic, sau a oricărei alte construcții sau așezări, care să explice și să motiveze într-un anumit fel prezența acestora. Chiar și locul de origine al acestor obiecte rămâne neclar, iar disputele despre acesta nu au fost rezolvate încă. 

Dar, poate cea mai complexă problemă legată de această comoară, este gama de interpretări ce au existat în deceniile de după descoperirea ei. 

În timp ce primele două probleme pe care le-am enumerat se referă la o lipsă de informații, cea de-a treia problemă este de altă natură. Aceasta presupune acumularea de prea multe informații, sau mai degrabă o mulțime de narațiuni contradictorii, în jurul acestui grup de obiecte. 

Cercetătorii au încercat să umple lipsa unei interpretări stabile prin includerea comorii în categoria „artei tracice” (de ce nu geto – tracice ?), care este largă și contradictorie și prin asocierea ei cu diverse culte, credințe și tradiții presupuse.

Etichetarea acestuia ca având origine „tracică” a determinat savanții să se concentreze asupra anumitor aspecte. Această abordare integrează comoara Panagyurishte într-un context mai larg și mai bogat și poate explica mai bine programul decorativ complicat pe care îl poartă, deși dacă ar fi fost încadrat ca origine geto-tracică aria cercetării ar fi devenit și mai extinsă. 

Din păcate istoricii noștri nu au ieșit în evidență cu specificitățile artei geto-dacice, ei tot amestecând influențe și curente ale altora, așa cum au făcut și cu explicitarea originii și sensului cuvintelor din limba română.

 

Ryton din aur - Panaghiurişte

Dar, știm că obiectul de cult numit „rhyton” (de la „rit”, „ritual”) apare în cultura Gumelnițiană de acum 7000 de ani de pe teritoriul țării noastre, apoi în cultura geto – daco – tracică și în cea aparținătoare de ramura asiatică a dacilor (dagii, daoii, persienii, sirienii etc.; cei salvați din potopul planetar de către Geții de Aur primordiali). 

Cornul, ca element falic, va rupe lințoliul dintre văzute și nevăzute și va „uni” hierogamic cerul cu pământul. Tezaurul geto-tracic de la Panaghiuriște are șapte asemenea „rhytonuri”: trei cu chipuri zeiești (trinitatea; Cybele cu trei chipuri) și patru cu chipuri animaliere (câte sunt în jurul Scaunului de Domnie ?); având astfel un total de șapte. 

Acum, semnificaţia numărului 7 este una cu totul și cu totul specială; acesta este declarat „Cifra lui Dumnezeu”; cu el „se va sfârşi lumea”. 

Trebuie să cunoaștem faptul că Monumentul de la Adamclisi (Biserica Omului) are șapte trepte pe care se urcă spre friza metopelor. Dincolo de realitatea matematică a cifrei 7, științele oculte, dar și tradiția biblică vorbesc despre o forță magică și spirituală de excepție, exprimată în simboluri adesea obscure, al căror înțeles nu a fost pe deplin relevat. 

În Vechiul Testament, cu acest număr, Dumnezeu a stabilit reguli pe pământ și a hotărât vremuri pentru împlinirea multor evenimente în viitor, inclusiv sfârșitul acestei lumi. 

Observăm că Dumnezeu se folosește de numărul șapte chiar de la începutul întocmirii acestei lumi. Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit (Geneza 2.1-2). Simbol al acestei lucrări este săptămâna noastră de șapte zile: șase zile lucrătoare, iar a șaptea zi de odihnă. 

Numărul șapte a fost regula tuturor sărbătorilor din Vechiul Testament: ziua a șaptea, a sâmbetei (Levitic 23.3). Săptămâna a șaptea, a cincizecimii (Levitic 23.15-16). Luna a șaptea, sărbătoarea corturilor. Șapte zile de odihnă în corturi, în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană, când patruzeci de ani au locuit în corturi (Levitic 23.34-43). 

Anul al șaptelea – încetarea a tot lucrul și odihna pământului. În acel an nu se semănau ogoarele, ci se consuma numai ce dădea pământul de la sine (Levitic 25. 2,4, 21). 

Șapte săptămâni de ani – „Anul jubiliar”. De șapte ori câte șapte ani de odihnă. Era anul de eliberare al tuturor robilor, de iertare a datoriilor și de odihnă a pământului (Levitic 25.8-12). 

Șapte brațe trebuia să aibă sfeșnicul din „Cortul întâlnirii”. Șapte popoare trebuiau izgonite din calea poporului evreu de către îngerul Domnului, înainte de a ajunge ei în țara unde curge lapte și miere. 

Șaptezeci de ani a stat poporul iudeu în robia babiloniană pentru păcatele și nelegiuirile lor înaintea Domnului. La sfârșitul acestor șaptezeci de ani de robie, Dumnezeu a făcut cunoscută profetului Daniel soarta poporului Israel până la distrugerea lui ca națiune.

„Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini.” (Daniel 9.24) „Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului și până la Cel-Uns-Cel-Vestit sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; și din nou vor fi zidite piețele și zidul din afară, în vremuri de strâmtorare.” (Daniel 9.25) „Iar după cele șaizeci și două de săptămâni Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni și va dărâma cetatea și templul. Și sfârșitul cetății va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu și până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât.” (Daniel 9.26) 

Numărul șapte apare și în Noul Testament. Conform cu genealogia prezentată de Sf. Ev. Luca, nașterea lui Iisus Hristos s-a produs în generația a șaptezeci și șaptea de la Adam (Luca 3.23-39). Spre deosebire de genealogia Sf. Ev. Luca, Sf. Ap. și Ev. Matei, în genealogia sa, număra neamurile cu începere de la Avraam: „Astfel toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece. De la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece. Și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece.” (Mat.1.1-17) 

Numărul paisprezece este un număr de doua ori sacru, fiindcă este de doua ori șapte. Ca să înțelegem cât de sacru și respectabil este numărul șapte, simbolul celor mai adânci mistere, în Noul Testament, cu acest număr Dumnezeu a însemnat duminica, a șaptea zi a săptămânii. 

Duminica a început a crea lumea psihică, spirituală. Duminica s-a născut Iisus Hristos. Duminica a intrat în Ierusalim ca împărat și biruitor al morții. Duminica a înviat din morți. Duminica a trimis pe Sfântul Duh și a întemeiat Biserica. 

Șapte taine sau mistere a instituit Iisus Hristos pentru mântuirea omenirii. Șapte au fost „Sinoadele ecumenice” care au stabilit Crezul creștin și alte dogme. De șaptezeci de ori câte șapte să iertăm, i-a zis Iisus lui Petru. Șapte Evanghelii se citesc la taina Sfântului Maslu. În Apocalipsa Sf. Ioan se vorbește despre șapte epistole către șapte biserici; șapte sfeșnice de aur; șapte stele; o carte cu șapte peceți; șapte îngeri cu șapte trâmbițe; șapte pedepse din urmă; șapte îngeri cu șapte cupe etc.

Amphore geto-tracice

Dacă la cele șapte rhytonuri adăugăm amphora care „toarnă” și le umple pe celelalte, vom avea opt piese. 

La egipteni, cifra 8 reprezenta echilibrul cosmic, existând 8 planete în sistemul solar. Tot atâtea sunt și punctele cardinale, principale și secundare. Este considerat a fi o cifră perfectă, luându-se în calcul primul număr cubic (2X2X2). 

Pitagora și adepții săi îl considerau simbolul iubirii și al prieteniei. În budism, 8 este un număr norocos, fiind asociat cu cele 8 petale ale lotusului, floare pe care, de altfel, se poziționează în temple statuile Buddha. Tot în această cultură există și 8 căi care duc către iluminare. 

La hinduși, zeitatea supremă, numită Vishnu, are 8 brațe ce corespund celor 8 paznici ai spațiului. Steaua octogonală, numită și „Steaua de la Betleem”, formată din două pătrate suprapuse, ce indică Cerul și Pământul, a avut rol de călăuză pentru cei trei magi de la Răsărit, porniți în căutarea Pruncului Sfânt (pe metopele Monumentului de la Adamclisi – Biserica Omului, apare atât pătratul, cât și octogonul).

Monumentul de la Adamclisi – Biserica Omului

Adăugând celor opt elemente alte tezaurului și fiala (tava), vom avea un total de nouă piese în acest tezaur. 

FIALA - tavă

Simbolistica numărului nouă (nu Vechi !) este una specială, pentru că numărul nouă (N-Ou-A; sau „Nașterea Ouălelor Lumii Noi” (ovelor)) reprezintă măsura gestațiilor, a căutărilor fructuoase și simbolizează încununarea eforturilor, desăvârșirea unei creații. 

După Dionisie Areopagitul, îngerii sunt ierarhizați în nouă coruri sau triade. Prima triadă a îngerilor este formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri, a doua triadă este formată din Domnii, Virtuți sau Puteri și Stăpâniri, iar ultima triadă cuprinde Întâietorii, Arhanghelii și Îngerii. 

Dacă fiecare lume este reprezentată de un triunghi (cerul, pământul și infernul), nouă semnifică totalitatea celor trei lumi. Nouă este unul din numerele sferelor cerești, dar în mod simetric este și numărul cerurilor din infern. 

Astfel, celor nouă ceruri li se opun cele nouă izvoare, sălașul morților. În scrierile homerice, numărul nouă are o valoare rituală. Astfel, zeița Demetra străbate lumea timp de nouă zile în căutarea fiicei Persefona. Leto suferă timp de nouă zile și de nouă nopți durerile facerii. Zeus zămislește nouă muze în nouă nopți de dragoste. 

După cum arată Huai Nanzi, cerul chinezesc are 9 câmpii și 9999 de colțuri. Cifra nouă se află la baza celor mai multe ceremonii taoiste de pe vremea dinastiei Han. 

Prin urmare, nouă este numărul plenitudinii, fiind în același timp un număr yang, solar, masculin. Conform ezoterismului Islamic a coborî nouă trepte fără a cădea înseamnă a-ți fi ținut în frâu simțurile. 

Totodată, nouă este numărul care corespunde celor nouă deschideri ale omului, prin urmare simbolizează căile omului de comunicare cu lumea. 

Pentru azteci, nouă este în mod specific cifra simbolică a lucrurilor terestre și nocturne. 

Infernul este alcătuit din nouă câmpii și panteonul aztec are nouă divinități nocturne. 

În majoritatea cosmogoniilor indiene există nouă lumi subpământene. 

La popoarele maya numărul nouă este considerat ca fiind foarte important în magie și în medicină. 

După Rene Allendy numărul nouă apare drept „numărul complet al analizei totale”. El este simbolul multiplicității ce se înapoiază la unitate (după ce „Unul se învârtește și nouă curg” – semn al lui Zece, al lui IO – Începutul și Sfârșitul) și prin urmare al solidarității cosmice și al mântuirii. „Un număr, oricare ar fi el, spune Avicena, nu este altul decât nouă sau multiplul său și un prisos, deoarece semnele numerelor au numai nouă caractere și valori împreună cu zero.” 

Egiptenii numeau numărul nouă Muntele Soarelui, Marea Eneadă a zeilor fiind făcută din evoluția celor trei lumi (divină, naturală și intelectuală), a arhetipului trinitar Osiris – Isis – Horus, reprezentând Esența, Substanța și Viața. 

Pentru platonicienii din Alexandria, Trinitatea divină primordială era subdivizată și ea în trei, dând naștere celor nouă principii. 

Pentru Dante, nouă este cifra cerului, fiind simbol al dragostei. 

Arhitectura creștină a căutat în mod deosebit să exprime numărul nouă. Astfel, sanctuarul de la Parayle – Mondial este luminat de nouă ferestre. Cele nouă muze reprezintă în științe și cu precădere în arte, totalitatea cunoștințelor umane. 

Pe plan liturgic, „novena” reprezintă desăvârșirea, timpul complet. 

De asemenea, după cele scrise în Evanghelii, Iisus, a fost răstignit la ceasul al treilea, își începe agonia la ceasul al șaselea (când s-a făcut întuneric), și trece în lumea de dincolo, în glorie, în ceasul al nouălea. 

Claude de Saint-Martin vedea în numărul nouă distrugerea oricărui trup și a virtuții oricărui trup. Nouă, fiind ultimul din seria de cifre, anunță deopotrivă un sfârșit și un nou început, adică o mutare pe un alt plan (al întregii lumi materiale). Aici se regăsește ideea de naștere nouă (Nașterea din Nou) și de germinare, precum și cea de moarte. 

Prezența acestor idei a fost semnalată în mai multe culturi cu privire la valorile simbolice ale acestui număr. 

Fiind ultimul dintre numerele aparținând universului care s-a manifestat, nouă deschide faza transmutațiilor (cel până în zece – IO). El exprimă sfârșitul unui ciclu, finalul unei curse, închiderea unei verigi (simbolul inelului, a brățarei, a cingătoarei, a coroanei, „Za de fier” – „Za-moș-e” (Zamolxe), legătura „cea bătrână” (veșnică) de care nu putem scăpa).

Cerbul de aur geto-tracic

Țapul de aur geto-tracic

Tezaurul geto-tracic de la Panaghiuriște are două rhytonuri cu reprezentarea superbă a „Cerbului de aur” (două, pentru că vor fi două cataclisme; semn al Cerbul Sharabha „cel cu opt picioare”). 

Sharabha apare reprezentat pe Cupele Marii Uitări (dublu tronconice – „tip clepsidră”) din Tezaurul Princiar Getic de la Agighiol, în Tezaurul Princiar Getic de la Porțile de Fier ( pe coif și cupă), și în Tezaurul Princiar Getic de la Peretu – pe coif („Ba – Sarabha”, de unde și Sharabhi Terrei și conducătorii noștri Basarabi). 

Este un symbol al Dublei realități pe care o vom trăi (zona Nodului, a „amețelii). Acest cerb apare și în alaiurile de mascați ce vin în ajun de An Nou, ca Prag al timpului. Cerbul este și o reprezentare simbolică a Pomului Cosmic al Vieții. 

Pe stema de la Baia apare cu capul retezat, ca semn al posibilei lui întârzieri (ca și cataclism) , prin adoptarea unor anume reguli de viață planetară (fără fier). Cerbul are o „stea” în frunte (symbol rotitor) – ce apare și pe aplicele bovidee din Tezaurul geto – dacic de la Craiova. 

Cerbul reprezintă și Pomul Cosmic al Vieții (Încrengătura), care va fi „jupuită” de crengi în timpul cataclismului cosmic periodic (tranșarea lui Osiris în bucăți). Din coroana bogată a coarnelor de cerb vom rămâne cu un singur corn (rhyton) de țap Pan, cu un singur Ram din copacul vieții („noi de la Ram ne tragem” – Geții de Aur primordiali).

Din simbolul „Cerb”, se va trece la „Țap” (vezi rhytonul cu cap de țap). Numele de „țap” vine posibil de la țeapă (coarnele ascuțite). Satirii şi faunii erau creaturi mitologice considerate a trăi în pădurile din Grecia şi Roma antică, jumătate-oameni, jumătate-ţapi, periculoşi, laşi şi desfrânaţi. 

Ei sunt amintiţi în lucrările lui Praxiteles, Hesiod, Euripides, Sophocles etc. 

Conform lui Plutarch (De defectu oraculorum), Pan, Zeul-Ţap, a murit în timpul domniei împăratului roman Tiberius, în secolul I după Christos – aceasta fiind singura consemnare a morţii unui zeu în literatura greco-romană. 

În Mitologia română, R. Vulcănescu menţionează că satirii şi faunii stau la baza personificărilor demonice ale caprei şi a ţapului în mitologia popoarelor din sud-estul Europei; în mod deosebit, tracii au perpetuat rolul ritual al caprei, acesta păstrându-se până azi în cutumiarul românesc magico-mitic, după cum putem vedea din colinde. 

În Evul Mediu, imaginea satirilor se confunda cu a demonilor, iar a lui Pan cu Baphomet, Zeul cu Coarne. Capra, ca și Țapul, greu de stăpânit, face sărituri spectaculoase la nevoie. Așa va fi și saltul apocaliptic și de metamorfozare prin care vom trece, ca un salt spațial și temporal (o altă realitate).

Berbecul din aur - tezaur geto-tracic

Un alt rhyton reprezentativ pentru acest tezaur este cel cu reprezentarea „Berbecului de aur”. Mânerul acestuia are reprezentat o figură de leu (Zeița Sarmis – symbol al Forței Vieții), ce se „întinde”  între Lumea Veche (baza vasului) și buza vasului ce ne va aduce Lumea Nouă, amestecată – leul are tendința de a bea și el din vasul de ritual, pentru că Forța Vieții se va lua de la noi pentru un timp. Zeul Dionysos (Bachuss) apare șezând (tronând; symbol al Timpului Amețit – când vom fi amețiți fără să bem (urmând ruperea formelor vechi – Judecata de Apoi și apariția formelor noi);  al Nodului lui Isis, al celor două „capete” ale timpului (Nou și Vechi) ce se vor „înnoda”), iar bacantele înconjoară vasul într-un dans frenetic, amețitor (ca o horă „nebună”). 

Rhytonurile erau vase de ritual ale Geților de Aur (din Vechea Religie Valaho – Egipteană), făcute special spre a nu putea fi puse jos, până la consumarea întregii catități de lichid (așa cum ne vom „consuma” și noi perioada de transformare apocaliptică planetară, fără a o putea opri).

În inventarul acestui tezaur apar trei amfore de tip Rhyton cu cap „uman” (trinitatea) sau divin (Marea Zeiță, Creatoare, dar și Distrugătoare – Amazoană). Una dintre acestea are pe frunte cele două capete ale Timpului, ce „se caută” spre a se înnoda (Nodul lui Isis, sau Hercule).

 

Sfinxul uman ce apare pe mâner reprezintă Taina acestui fenomen de neexplicitat științific. Semiovele de la partea superioară reprezintă „ouălele” creației ce va veni (sunt încă în expectativă). Jos, în față, apare chipul Leului (Zeița Sarmis – Forța Vieții). Pe altă amforă de tip rhyton cu cap „uman” sau divin apar doi grifoni la partea superioară; aceștia sunt cei ce rup formele vechi (animale fantastice). Asemenea griforni mai apar în România pe matrița de bronz descoperită la Samisegetusa Regia, pe fundul Cupelor Mari Uitări (Tezaurul Princiar Getic de la Agighiol și Tezaurul Princiar Getic de la Porțile de Fier), pe Coifurile de paradă dacice descoperite la Piatra Roșie, pe Coiful getic de aur de la Coțofenești, dar și în alte tezaure sud-dunărene (ex. Aplicele de la Letnița, din Bulgaria). Leul „zburător” aflat pe mâner reprezintă pe Sarmis – Forța Vieții, cea care se va lua de la noi pentru un timp (de aceea este „zburătoare”).

Amfora cu două toarte din aur are reprezentați pe aceste toarte fauni sau oamenii – cai (centauri – cei ce cunosc taina) ce „menesc” asupra conținutului vasului ritualic. Aici, în retortă, se pregătesc „mugurii” noii vieți ce va veni. De aici se va ridica noul Pom al Vieții Viitoare. Caii erau „sfinți” pentru că țineau cu cele patru picioare lumea în care trăim întinsă, nelăsând-o să se facă sul. De aceea se spune că acest animal doarme în picioare. De aceea Geții de Aur primordiali îmbrăcau cu aplice de aur și argint harnașamentele cailor lor, făcându-i astfel adevărate altare umblătoare. Aici apar doi Centauri, pentru că este vorba de două Lumi (cea veche și cea care va să vină), ca în cazul Cerbului Sharabha, cel cu opt picioare (cel ce va avea în stăpânire două lumi).

Tava cea Mare Rotundă, sau Fiala are pe ea reprezentate chipurile umane „rotitoare” ce semnifică mersul înainte al vieții și al reîncarnărilor. Vom schimba fața, dar sufletește vom fi tot noi. Roata carmică (a Fortunei) ne–a prins în vâltoarea ei magică. De aceea apar la centru (început) mai puține chipuri umane și mai mici (așa erau și oamenii, mai mici și mai puțini), iar apoi mai multe chipuri și mai mari spre marginea tipsiei de aur (la sfârșitul timpului).

Strălucirea acestei Comori de la Panaghiuriște ne amintește de comoara regelui Decebal ce a fost „transferată” în tezaurul imperial de la Roma, salvând de la faliment acest imperiu și creându-i posibilitatea de a evolua și a ține sub control întreaga lume mediteraneeană pentru alte sute și sute de ani. Adunată în mii de ani, această comoară cu valențe internaționale, își datora valoarea și mărimea nu numai poporului geto – dacic, dar și tuturor semințiilor salvate la ultimul potop planetar, ce au răsplătit ospitalitatea și omenia cu care au fost întâmpinați în Arca Munților Carpați. Biserica Omului de la Adamclisi a fost ridicată spre a aminti acest fapt, iar sus pe metereze, sunt reprezentate națiile salvate, alături de Pomul Vieții neamului lor.

Comoara de la Panaghiuriște este datată în perioada secolelor IV-III î.Hr., în plină epocă elenistică – după cum spun istoricii -, dar și în plină perioadă de înflorire a Frăției principilor Geți. Tot din acestă perioadă apar și tezaurele de la nord de Dunăre de la Agighiol, Peretu, Porțile de Fier, Coțofenești și Băiceni – Cucuteni. Strălucirea lor ne face să uităm de semnificația simbolurilor închistate în aur. Arta meșterilor bijutieri este dusă la extrem, iar imagistica acestor vase de ritual este magnifică.

Eroi Reali, ”ascunși” în Mitologia Folclorului Românesc

Chiar dacă ”unii” s-au chinuit, de-a lungul secolelor, să ”șteargă” istoria adevărată a poporului român, nu au reușit. 

Dacii, românii au reușit totuși să păstreze, să ”ascundă” și să transmită generațiilor care au urmat, adevărul istoric.

Se știe de toată lumea că românii au fost și sunt o nație inteligentă, inventivă. 

Cei mai mari inventatori ai lumii - Henri Coandă, Petrache Poenaru, Traian Vuia, Nicolae Paulescu, Ana Aslan și mulți alții, au fost de naționalitate română. Gândiți-vă numai la faptul că toată tehnologia modernă de astăzi se bazează pe invenții făcute de acești români și de mulți alți români care voit au fost trecuți în anonimat de către ”cei dușmănoși”, pentru ca românii de ieri și de astăzi să nu ridice fruntea.

Dar, unde puteau strămoșii noștrii să ”ascundă” adevărul istoric ?

Oameni buni, adevărul istoric este chiar sub ochii noștri, este ”ascuns” în cel mai sigur loc, la care ”unii” nu s-au gândit - ”la vedere” cum spune românul, în Mitologia Folclorului Românesc.

Românii au avut din toate timpurile o multitudine de obiceiuri, basme și poeme referitoare la dragoste, credință, regi, prințese, vrăjitoare, zmei, căpcăuni etc. 

Cel mai mare colecționar de basme din folclor a fost nuvelistul și povestitorul Ion Creangă, care, printr-un limbaj foarte pitoresc, a dat viață unor povești acum clasice, ca Harap Alb sau Fata babei și Fata moșului. 

Alt editor prolific de basme preluate din folclor a fost Petre Ispirescu, care, în secolul XIX a publicat un număr impresionant de volume conținând un număr mare de nuvele și basme din mitologie. Ele sunt centrate în jurul unor personaje populare asemeni lui Făt-Frumos, prințesa Ileana Cosânzeana, monștrii Zmeii sau Căpcăunii, Dragonul Balaur sau creaturi fantastice precum Zâna Bună sau malefica Muma Pădurii.

După minuțioase cercetări ale unor oameni cu inimi curate de români, s-a descoperit că mulți eroi din Mitologia Folclorului Românesc au existat cu adevărat. La baza acestor descoperiri stau izvoarele scrise sau ”cioplite” în piatră, aur, argint.

Iată un exemplu, din sutele de exemple decriptate deja :

Prințesa Ileana Cosânzeana, oricât de uimitor ar suna, a existat ca persoană reală. 

Născută aproape de oraşul de astăzi Cernavodă în Helenopolis lângă Metropola grecească antică Agropara (Cernavodă). 

Făcea parte din triburile numite la daci Preoți Șamani-Luptători și la greci Ziner, după numele Spiritelor Naturii pe care le slujeau -Zâne și Zâneri.  

Tatăl ei a fost Regele Tribal Cozsson (Cossonos), cel care în timpul regelui Cezar Augustus a bătut prima monedă dacică numită COSON. 

Numele ei dacic, mai precis spus getic fiindcă era o getă, a fost Alleinna Cossono-Zenya. 

Bunica ei apare pe un monument în Athena luptând contra Regelui Darius în campania sa din Tracia şi Dacia Dunăreană. 

Alleinna s-a elenizat luîndu-și numele de Helena Cossen Zenya. 

Cossen Zenya a atacat Roma, în timpul regelui Duras  şi a condus trupele dace, celtice şi sarmatice. 

A devenit un fel de Athena-Bendis - Zeița războinică a barbarilor -în luptele duse contra merdarienilor (romanilor).

Helena Cossen Zenya a fost zeificată ca semi-zeu mai ales la celţi cu numele de Alleynna Cossana. Legenda există şi astăzi în Țara galilor şi în Irlanda. 

A apărat Athena contra unei campanii militare romane de pedepsire a grecilor fiindcă au devenit solidari cu barbarii. 

În ”Martyrion” Athena,  îi apare numele pe monument ca Regina Barbarilor -  Helenna Cosseno'Zenya de unde derivă pronunția Cosânzeana.

Helenna Cosseno'Zenya a anunţat, toată lumea barbară, că între barbari s-a născut un Rege al regilor care va învinge Roma (Merdarul) şi va face din neamul omenesc naţiunea Lui. 

Timp de o lună,  în timpul asediului Romei, Cezar auzea pe Helenna Cosseno'Zenya - Regina Geţilor şi a tuturor barbarilor anunţănd naşterea la Betleem a lui Iisus. ”Un Mântuitor undeva în lumea barbară”.

Ca urmare, romanii au numit-o Ilenae Vestalia - Elena vestala -  Femeia-Oracol. 

Helenna Cosseno'Zenya, apare cioplită, alături de Victoria şi Fortuna, chiar pe Forumul Roman şi astăzi.

După apariția oficială a Creștinismului, Biserica a canonizat-o pe Helenna Cosseno'Zenya ca sfântă - Sf. Vestitoare Elena Barbara. 

Se amintește că Helenna era o fiică de prinț din Sciția Moesia Superioară şi a proorocit domnilor şi domniilor lumii să renunțe pașnic la domnia lumii şi să o închine Regelui Regilor, Mântuitorul neamului omenesc, care nu se uita la fața omului, nu ținea seamă de sânge şi rasă şi dădea libertate la toţi, în a cărui împărăție nu au loc stăpânii și în care nu există sclavi, umilind astfel pe Cezar Augustus în a cărui domnie s-a născut Iisus. 

În Levantul ”Barbarilor Educați”, căci Iudeii, Fenicienii, Grecii şi Egiptenii erau considerați barbari dar educați şi egali cu Roma în credință şi știință, se spune că Helenna Cosseno'Zenya a apucat să vadă la faţă pe Apostolii DOMNULUI, Marcu şi Andrei.

Cosseno'Zenya a fost socotită Întâi Vestitoare de Hristos cu Apostolii şi a fost Protectoarea Moesiei şi a Sciţiei, până la slavizare şi la apariția regatelor Bulgare şi Sârbe în Tracia Sub Dunăreană. 

Se pare că Biserica Slavă nu a agreat-o pe Helenna Cosseno'Zenya în panteonul sfinţilor. A prohibit-o în anumite perioade deoarece amintea de un neam străvechi, mai vechi decât slavii şi de o Biserică autohtonă mai veche decât cea slavă. 

Populaţia românească însă a ”ascuns-o”  pe ”DOAMNA LOR” în basme şi legende, acolo unde Biserica nu avea curajul să o prigonească. 

Cosseno'Zenya a rămas în acest tărâm al legendelor folclorice. 

Românii au adoptat-o, din nou, în perioada Evului Mediu.

La fel ca în zilele noastre, mulţi nu mai ştiau precis cine anume era Helenna Cosseno'Zenya, dar ştiau că este din "pământul lor", "o fiică a neamului de os domnesc" şi trebuie transmisă povestea ei urmaşilor, prin viu grai.

În zilele noastre, din fericire, adevărata identitate a Helennei este redescoperită și scoasă la lumină pentru ca toți românii să afle și să transmită mai departe povestea adevărată a ”Doamnei Noastre”, frumoasa și viteaza prințesă Ileana Cosânzeana. 

Deși în Canonul Ortodox există pomenirea Sf.Elena Varvara Bine-vestitoare a lui Hristos, diferitele Biserici, toate creștine, dar toate ostile între ele, au trecut peste sufletul românilor. 

Din fericire, pentru românii de ieri și de astăzi,  Istoria nescrisă a ţării a rămas ”ascunsă”, refugiată în LEGENDELE FOLCLORULUI  ROMÂNESC,  acolo unde copiii chicotesc de bucurie să afle întâmplări despre domni, regi și regine, zmei și voinici.

Din Athena, unde a murit, osemintele Elenei Cosseno'Zenya,  strănepoata Reginei Morgana (Mergana Bargan) a Tribului Corvis şi a Regatelor Daco-Scitice, Morgan şi Zenares, din Martyrion - Athena şi din Legende - Zâna blondă cu părul auriu, Ileana Cosânzeana, veghează peste neamul ei care trăiește astăzi în România. 

Adorarea celor trei Magi din Est

Adorarea Magilor, mozaic bizantin din anul 526 d.Hr.C., Basilica Sant 'Apollinare Nuovo, Ravenna, Italia

Unii susțin că în imagine sunt trei magi cu căciuli frigiene.

Privind cu atenție detaliile din imagine, eu zic că cei Trei Magi sunt trei Regi traco-geto-daci.

Basoreliefurile de pe Columna lui Traian ne arată 

îmbrăcămintea, încălțămintea și vestitele căciulițe

purtate de Daci

În creștinismul occidental, sărbătoarea Bobotezei, cunoscută și sub numele de Ziua Magilor, este sărbătorită în fiecare an pentru a comemora vizita magilor din est la nou-născutul Prunc Isus.

Imaginea acestor trei înțelepți din Răsărit, care oferă daruri valoroase și se închină Fiului lui Dumnezeu, este inevitabil legată de iesle.

Cu toate acestea, povestea magilor nu se regăsește în cele patru evanghelii canonice: în afară de Evanghelia după Sfântul Matei, celelalte trei texte biblice nu spun nimic despre ele.

Cine erau acei Magi ? Cine au fost cei trei regi misterioși care l-au vizitat pe Pruncul Iisus ?

Magii Evangheliei Sfântului Matei: câți erau ?

Evanghelia Sfântului Matei în care este povestită Adorația Magilor, spune următoarele :

„L-am născut pe Iisus în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, magii veniți din Orient au apărut în Ierusalim. (...) Aceștia, după ce l-au auzit pe rege, au pornit și iată că steaua pe care o văzuseră în est era în fața lor, până a sosit și s-a oprit peste locul unde se afla băiatul. Când au văzut steaua, s-au umplut de o bucurie imensă. Au intrat în casă; au văzut copilul cu Maria, mama sa și, înclinându-se, l-au închinat; Apoi și-au deschis piepturile și au oferit daruri de aur, olceni și mir. ” (Matei 2,1 și 9-11)”

Este frapant faptul că Matei nu menționează numărul exact de înțelepți din Orient.

Conform tradiției, însă, erau trei. Este probabil ca acest număr să fie ales ca corespondență cu cele trei daruri date lui Isus: aurul, tămâia și mirul.

Cu toate acestea, în alte tradiții acest număr variază.

În Orient, de exemplu, tradiția dictează că magii erau de fapt 12.

În plus, primii artiști creștini au răspândit și diferite figuri.

De fapt, există un tablou în cimitirul San Pedro și San Marcelino în care apar doar doi magi.

Cu toate acestea, o pictură situată în Muzeul Lateranului arată trei, în timp ce o alta din cimitirul Domitila reflectă faptul că erau patru.

În cele din urmă, într-o vază a Muzeului Kircher, Magii sunt opt.

Sarcofag, secolul al III-lea d.Hr.C. în care apar doi magi oferind cadouri Pruncului Iisus.

Muzeul Vaticanului, Roma, Italia. 

Cum se numeau magii ?

Ca și în cazul numărului lor, numele acestor înțelepți ne sunt necunoscute și, din nou, au ajuns la noi prin tradiția populară.

Din nou, numele date acestor figuri biblice variază în funcție de locuri.

Astfel, în timp ce în tradiția occidentală, cei trei magi erau Melchior, Gaspar și Baltasar - și provin din Persia, India și, respectiv, din Babilon -, tradiția siriană spune că numele lor erau Larvandad, Hormisdas și Gushnasaph.

Tradiția armenească susține că Kagba, Badadakharida și Badadilma sunt numele lor reale.

După ce magii au adus darurile pentru Isus, ei s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim, așa cum regele Irod le-a cerut și să aducă noutăți despre locul unde se afla copilul.

Înțelepții l-au crezut pe Irod când le-a spus că vrea să meargă în acel loc pentru a se închina personal regelui nou-născut.

Cu toate acestea, printr - un vis, Dumnezeu i-a avertizat să nu se întoarcă la Irod și magii „au plecat spre țara lor pe o altă cale.“ (Matei 02:12)

Magii și Sfânta Elena

Astfel se încheie povestea magilor, sau așa se pare.

Izvoarele istorice mai au multe de povestit.

În timpul secolului al IV-lea d.Hr.C., Sfânta Elena, mama împăratului roman Constantin, a început o căutare pentru localizarea moaștelor credinței creștine și se pare că, după ce a găsit rămășițele magilor din Persia, le-a dus la Constantinopol.

În secolul al V-lea, aceste moaște s-au mutat în Milano.

Elena de Constantinopol (1495). Ulei de Cima da Conegliano.

Când orașul Milano a fost cucerit în 1164 de Federico Barbarroja, împăratul Sfântului Imperiu Roman, moaștele au fost predate lui Rainald von Dassel, arhiepiscopul de Köln și depuse în catedrala din Köln, unde se află și astăzi.

Un cufăr mare acoperit cu aur a fost construit pentru a adăposti aceste rămășițe.

Acest relicvar, cunoscut sub numele de Reliquary of the Three Kings, este cel mai mare din lumea occidentală și a atras milioane de pelerini la Catedrala din Köln de când presupusele rămășițe ale magilor au ajuns în oraș, în secolul al XII-lea.

Relicvarul celor Trei Înțelepți expus în Catedrala din Köln, Germania. 

Surse :

Biblia : Standard King James Version , 2014. [Online]

Disponibil la: http://www.kingjamesbibleonline.org/

christianity.about.com, 2015. Trei Regi - Înțelepți din Răsărit. [Online]

Disponibil la: http://christianity.about.com/od/newtestamentpeople/a/Three-Kings.htm

Drum, W., 1910. Magi. [Online]

Disponibil la: http://www.newadvent.org/cathen/09527a.htm

Destinații sacre, 2015. Catedrala din Köln. [Online]

Disponibil la: http://www.sacred-destinations.com/germany/cologne-cathedral

www.cologne.de , 2015. Catedrala din Köln. [Online]

Disponibil la: http://www.cologne.de/what-to-do/the-cologne-cathedral.