Dansul și muzica Flamenco

Flamenco este un gen muzical, care a apărut și s-a dezvoltat în Spania, preponderent în regiunea Andaluzia.

Acest gen e caracterizat de o ritmicitate pronunțată, fiind folosite castaniete, și adesea cântecele flamenco sunt însoțite de dans.

Deși regiunea de origine a flamenco-ului este considerată Andaluzia, regiunile Extremadura și Murcia au contribuit la dezvoltarea câtorva forme muzicale.

Rădăcinile flamenco nu sunt cunoscute cu precizie, însă adesea sunt citate influențe din culturile islamică, sefardă, țigănească, alături de cultura locală andaluză.

Influențele latino-americane și în special cele cubaneze au contribuit de asemenea la formarea câtorva subgenuri.

Dansul și muzica Flamenco au apărut acum trei secole, în acel conglomerat de popoare care e Andaluzia.

Sudul Spaniei e casa nu doar a spaniolilor, ci și a comunităților de romi cu înclinații artistice. Locul poartă încă amprenta secolelor de ocupație arabă dar și influențele venite înapoi din Lumea Nouă, de la coloniile din Latin America.

Aici aveți un videoclip în care una din trupele renumite din Spania, prezintă un spectacol de muzică, dans, culoare și multă pasiune.

Cine a avut cea mai mare influență asupra stilului Flamenco e greu de spus, așa cum e greu de determinat etimologia numelui în sine, despre care mulți cred că vine de la spaniolul pentru ”înflăcărat”.

Așa cum a fost mai târziu cazul cu tangoul argentinian, mișcările dansului au fost considerate prea explicite și prea vulgare, astfel încât dansul a rămas multă vreme doar o expresie a subculturii din suburbiile andaluze. 

Dansul e acompaniat de bătăi din palme, tropăituri, de momente de virtuozitate la chitară, ce au influențat chitara clasică și de pasaje vocale de mare emotivitate și melancolie.

Urmează un  videoclip cu secvențe din spectacolele susținute de dansatorii de flamenco.

Artiștii au trecut de la învățarea mișcărilor pe cont propriu, prin imitație, la urmarea unor școli riguroase, cu antrenamente și competiții disputate. Ritmul e ținut cu evantaie multicolore, iar costumele sunt un element esențial.

Costumele bărbaților aduc întrucâtva cu ale toreadorilor, cu pantaloni strâmți și cămăși largi multicolore, iar rochiile fetelor sunt lungi, mulate, cu volane complicate și crăpături adânci care dezvăluie picioarele și permit mișcările mai complicate. 

Pantofii de flamenco sunt de asemenea speciali, permițând loviturile energice și zgomotoase care au premers stepul modern.

David, uriașul din marmură creat de Michelangelo Buonarroti

Michelangelo este unul dintre cele mai cunoscute genii din istoria artei, iar creația sa emblematică – statuia lui David, regele israeliților – este, probabil, cea mai celebră sculptură din lume.

Este o lucrare incredibilă, pe care toată lumea o recunoaște și despre care fiecare știe câte ceva. Cu toate acestea, numai atunci când privești statuia de aproape devin evidente priceperea și răbdarea cu care Michelangelo a creat această capodoperă.

 

Pe umărul său stâng, David ține o praștie, iar în mâna dreaptă are o piatră. Cu aceste arme rudimentare, David este gata să-l atace pe campionul uriaș al filistenilor, Goliat, în fața căruia va ieși victorios, în primul său act semnificativ înainte de a ajunge cel mai faimos rege al Israelului.

Numele lui David a fost tradus în latina biblică drept „fortis manu, sive desiderabilis”, unde „fortis manu” înseamnă „mână puternică”. Poate din acest motiv, mâna dreaptă a lui David nu este proporțională cu restul corpului său.

Statuia lui David are înălțimea de 5 metri și cântărește 5.572 kg. David se ridică deasupra noastră, ceea ce este foarte important, dacă luăm în considerare faptul că, în povestea lui David și a lui Goliat, David este văzut ca fiind cel slab.

De vreme ce își ține praștia în mâna stângă, mulți cred că Dravid este stângaci. Cu toate acestea, alții susțin că poziția corpului viitorului rege arată că el este, de fapt, dreptaci.

Statuia lui David a fost sculptată dintr-o singură bucată de marmură. Un aspect foarte interesant este faptul că această bucată de marmură mai fusese achiziționată de două ori înaintea lui Michelangelo, de artiști care fie nu au mai putut, fie nu au mai vrut să prelucreze blocul de piatră.

Marmura a fost lăsată la o parte timp de 40 de ani înainte ca Michelangelo să înceapă să lucreze la ea timp de doi ani, pe când avea 29 de ani. Patru ani mai târziu, Michelangelo a fost însărcinat să lucreze la Capela Sixtină.

Inițial, statuia lui David trebuia să fie amplasată pe acoperișul domului catedralei din Florența. Cu toate acestea, pentru că lucrarea a uimit pe toată lumea prin frumusețea sa, planul a fost abandonat, astfel încât sculptura să poată fi apreciată de oricine de aproape.

Iată ce scria criticul de artă Giorgio Vasari imediat după ce a văzut statuia lui David :

„Oricine a văzut această lucrare nu trebuie să-și mai facă griji să vadă și altă sculptură, nici din zilele noastre, nici din alte vremuri”.

Chipul lui David reconstituit prin manipulare digitală a imaginii statuii.

Se spune că Michelangelo și-a bazat imaginea lui David pe reprezentările tipice ale lui Dumnezeu Hercules, care era considerat o figură importantă în Florența renascentistă.

Când Marele Duce de Toscana a realizat o copie a statuii lui David pentru regina Victoria, suverana britanică a fost atât de jignită de nuditate, încât a ordonat ca goliciunea statuii să fie acoperită cu o modestă frunză de smochin.

În fiecare an, opt milioane de oameni vizitează Galleria dell’Accademia, locul unde se află statuia lui David. Din păcate, pașii acestor curioși îl poartă pe David spre distrugere, deoarece provoacă vibrații care fisurează marmura. Din acest motiv, statuia este restaurată frecvent.

”BISERICA STAVROPOLEOS” - București - România

”Biserica Stavropoleos” este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, în centrul orașului București - România. 

Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. 

Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Orașul Crucii”.

Biserica Stavropoleos este inclusă în Lista monumentelor istorice din România.

Biserica a fost înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Țării Românești, 1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, originar din Epir.

În curtea hanului său, construit în 1704, Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o situație frecvent întâlnită în epocă).

În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa.

”Biserica Stavropoleos”, anul 1852

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al XX-lea.

În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. 

Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu.

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani.

Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale.

Corul bisericii cântă muzică neobizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.

La 26 martie 2008 s-a reînființat Mănăstirea Stavropoleos ca mănăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Tunderea în monahism a primelor patru monahii a avut loc pe 28 mai 2008.

Pe 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către patriarhul Daniel.

”Podul Lui Dumnezeu” și multe alte ”frumuseți minunate” din România

Imagine din Grădina Zmeilor

România ascunde multe locuri de o frumuseţe ireală, care par desprise din poveşti şi sunt puţin cunoscute. Turistii straini aleg să vină în România pentru că peisajele îi încântă de fiecare dată, iar oamenii sunt foarte primitori şi calzi.

”Podul Lui Dumnezeu” din România

”Podul lui Dumnezeu” îl găsim în comuna mehedinţeană Ponoare şi este unul dintre cele trei poduri naturale existente în lume şi al doilea ca mărime din Europa. Astfel de poduri naturale mai există în SUA şi în Franţa, dar cel din România este singurul circulat, fiind format din calcare, ca urmare a surpării tavanului unei peşteri.

”Podul lui Dumnezeu” sau ”Podul Natural”, cum i se mai spune, se află în centrul localităţii mehedinţene Ponoare, fiind o uriaşă arcadă de piatră peste care trece şoseaua Baia de Aramă – Drobeta Turnu Severin, traversând Valea Pragului. El s-a format prin prăbuşirea peretelui superior al peşterii şi se impune în peisaj prin masivitate: 30 de metri lungime, 13 metri înălţime, 22 de metri lăţime şi 9 metri deschidere.

”Grădina Zmeilor”

Grădina Zmeilor este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a III-a IUCN (rezervaţie naturală de tip geologic şi peisagistic), situată în judeţul Sălaj, pe teritoriul administrativ al comunei Bălan.

”Lacul Vida sau Lacul cu Vârtej”

”Lacul Vida” sau ”Lacul cu vârtej” (judeţul Bihor) Denumit şi “Minunea ascunsă a Bihorului”, se deosebeşte prin culoarea aproape ireală a apei, dar şi prin faptul că în mijlocul său este amenajat un deversor, care creează impresia unui imens vârtej spectaculos. 

Lacul Vida este un lac de acumulare, construit în 1967, pentru minele care extrăgeau bauxită, pe cursurile râurilor Vida şi Topliţa, în comuna bihoreană Dobreşti.

TOKYO - „Capitala de Est”

TOKYO - „Capitala de Est” - este capitala JAPONIEI și cel mai mare oraș al acesteia, cu 13.613.660 locuitori (în decembrie 2015), aproximativ 10% din populația țării.

Orașul se situează în partea de mijloc a insulei principale a arhipelagului japonez, Honshu. Aici se află sediul Guvernului Japoniei și reședința Împăratului.

Tot numele Tokyo (mai exact 東京都 Tōkyō-to) este dat și uneia dintre cele 47 de prefecturi ale Japoniei, cuprinzând orașul Tokyo, câteva zone învecinate și o serie de insule de la sudul orașului.

În zona metropolitană a orașului, cea mai mare din lume, locuiesc aproximativ 30.000.000 oameni. Orașul se întinde pe o suprafață de 2187 km².

Tokyo a fost cunoscut inițial sub numele de EDO, un sat care s-a format în secolul al XII-lea.

Orașul a fost redenumit Tokyo după ce a devenit capitala imperială, în 1868. La începutul erei Meiji, orașul a avut și numele de "Tōkei", o pronunțare alternativă pentru aceleași caractere ce formează numele Tokyo (東京).

Zona metropolitană Tōkyō cuprinde 26 localități cu statut de municipiu.

Castelul ”Eilean Donan” - Scoția

Eilean Donan este o mică insulă din Scoția. 

Un castel pitoresc care apare frecvent în fotografii, film și televiziune domină insula, care se află la aproximativ 1 kilometru de satul Dornie. 

De la refacerea castelului la începutul secolului al XX-lea, o pasarelă leagă insula de continent.

Eilean Donan face parte din Zona Națională Kintail, din Scoția.  

În 2001, insula avea o populație înregistrată de doar o singură persoană,  dar în momentul recensământului din 2011 nu mai existau locuitori. 

Eilean Donan, care înseamnă pur și simplu ”insula Donnán”, este numită așa după Donnán de Eigg , un sfânt celtic martirizat în 617. Se spune că Donnán a înființat o biserică pe insulă, deși nu mai există nici o urmă a acestui fapt.

Castelul a fost fondat în secolul al treisprezecelea și a devenit o fortăreață a Clanului Mackenzie și a aliaților acestora Clan Macrae. 

La începutul secolului al XVIII-lea, implicarea lui Mackenzies în rebeliunile Jacobite a dus în 1719 la distrugerea castelului. 

Reluarea reconstrucției de către locotenent-colonelul John Macrae-Gilstrap, în secolul al XX-lea, a generat clădirile actuale. 

În secolul al XIII-lea, în timpul domniei lui Alexandru al II-lea (în perioada 1214 -1249), a fost construit - Eilean Donan - un castel mare care ocupa o mare parte a insulei.  

Eilean Donan a oferit o poziție puternică defensivă împotriva expedițiilor norvegiene. 

O legendă vorbește despre faptul că fiul unui șef al lui Mathesons a dobândit puterea de a comunica cu păsările. Ca rezultat, și după multe aventuri în străinătate, el a câștigat bogăția, puterea și respectul lui Alexandru al II-lea, care l-a rugat să construiască castelul pentru a-și apăra tărâmul.

La o dată ulterioară, insula a devenit o fortăreață a clanului Mackenzies din Kintail. 

De-a lungul anilor, castelul a fost deținut de mai multe familii. 

Insula mică din Loch Duich, pe care se află Castelul ”Eilean Donan”, este legată de continent printr-un pod de piatră cu trei arcuri și este amplasat într-un peisaj pitoresc ca în basmele cele mai frumoase. 

Când razele slabe ale luminii solare creează o oglindă de argint pe apă, iar briza ușoară se plimbă prin păr, cu adevărat te gândești dacă este ficțiune sau este realitate. 

Sala de încartiruiri are un tavan boltit, iar mirosul acru de șemineu arzând pătrunde în încăpere. 

Cea mai mare cameră, Sala Mare, este scufundată în istorie. Steaguri, relicve, portrete și arme scoțiene sunt peste tot.

O bucătărie frumoasă cu tot personalul de lucru a fost reconstruită. 

Coridoare foarte înguste și locuri ascunse întâlnești la tot pasul.

 

”Eilean Donan” este cel mai romantic castel din Scoția !

”Eilean Donan” - Scotia, este un loc care merită să-l vizitați !

În continuare aveți un videoclip cu ”Eilean Donan”

Biserica fortificată ”Sfânta Precista”

Biserica fortificată ”Sfânta Precista” este un edificiu religios, din Galați, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. 

Biserica este o ctitorie negustorească, construită între 1643 și 1647, în timpul lui Vasile Lupu, Domnitorul Moldovei.

VASILE LUPU, Domn al Moldovei

(n. 1595 – d. 1661) 

”Sf.Precista” este construită din piatră și cărămidă. 

Are turnul-clopotniță inclus în corpul bisericii, și podul fortificat.

Este cel mai vechi edificiu istoric din Galați și un simbol sfânt pentru gălățeni.

Biserica ”Sf.Precista” a fost sfințită în septembrie 1647 și a fost închinată Mănăstirii Vatopedu, de la Muntele Athos.

Mănăstirea Vatopedu, de la Muntele Athos

Desele atacuri ale prădătorilor tătari, turci și polonezi, dar și instabilitatea domniilor moldovenești din primele decenii ale sec. XVII au făcut ca în timpul domniei lui Vasile Lupu să apară mai multe biserici fortificate. 

Amplasate pe locuri mai înalte, acestea ofereau posibilitatea observării zonei la mare depărtare, fiind în același timp un obstacol prin care invadatorii erau ținuți la distanță. 

Incintele cu ziduri întărite, cu turnuri și amenajări defensive, ofereau apărătorilor o bună protecție. 

Una dintre aceste fortificații moldovenești este Biserica fortificată "Precista" - Galați.

Pe locul unei mai vechi biserici de lemn ridicată, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, apoi închinată Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos înainte de 1641 de negustorul gălățean Teodor, 

Constantin - fiul lui Teodor, împreună cu frații Dia și Șerbu - fiii lui Coman, negustori din Brăila stabiliți ulterior în Galați, au înălțat o biserică de piatră. 

Nu se știe cu exactitate când au început lucrările, dar documentele vremii consemnează faptul că finalizarea și sfințirea noului lăcaș au avut loc în septembrie 1647 și că a fost închinată tot Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos. 

Desigur, biserica fortificată pe care o vedem astăzi a suferit mai multe transformări, refaceri și restaurări prilejuite de trecerea vremii, dar mai ales de năvălirile dușmane. 

”Sf.Precista” - interior

În jurnalul său de călătorie, Paul de Alep - cleric (arhidiacon), călător și cronicar ortodox sirian, scria la 17 ianuarie 1653: 

”În acest oraș, Galați, sunt opt biserici, cele mai multe de piatră. Cea mai mare dintre ele este închinată Maicii Domnului. Este toată din piatră fățăluită, cu trei turle înalte în vârful cărora se află cruci mari aurite. Înăuntrul curții este o clopotniță foarte mare și toate sunt cu metereze de luptă.”

În zilele noastre, Biserica fortificată din Galați are doar o singură turlă, pe naos, iar deasupra intrării un turn de apărare de formă dreptunghiulară. Pe colțul de sud-vest a fost refăcut un foișor din lemn sprijinit pe console tot din lemn, element arhitectural care dă o notă cu totul originală construcției.

Incendiată de turci în 1711, distrusă în timpul războaielor ruso-turce din 1735-1739 și 1769-1774, apoi din nou prădată de turci în 1821, biserica a fost refăcută și restaurată în 1829 și în 1859. 

O amplă restaurare s-a făcut și în perioada 1953-1957 după care, la 1 august 1970, sfântul lăcaș a fost amenajat ca Expoziție de artă bisericească și istorie feudală românească, apoi ca Muzeu de artă religioasă medievală, tinda bisericii prezentând începuturile orașului Galați, iar pronaosul și naosul mănăstiri, biserici și zugravi de icoane și lăcașuri sfinte. În fosta bucătărie a fost amenajată o sală de arme datând din sec. XVII-XIX. 

Abia în 1990 Biserica fortificată ”Precista” - Galați a fost redată cultului ortodox, prima slujbă după o întrerupere de 40 de ani fiind cea din noaptea de Înviere.

Mai trebuie menționat că săpăturile arheologice efectuate în perioada 1980-1989 în perimetrul Bisericii fortificate din Galați au adus la lumină fragmente de ceramică, obiecte de podoabă din aur, argint și bronz, monede, precum și urme ale unei necropole și ale unei locuințe cu beci ce servea și drept ascunzătoare în vreme de pericol.

Ceea ce nu poate vedea un simplu vizitator al Bisericii fortificate din Galați (dar poate afla din scrierile specialiștilor - așa cum am aflat și eu) este latura de nord a pronaosului și a pridvorului îngroșată cu aproape un metru pentru a se crea spațiul necesar unei scări care să permită accesul în zona mediană fortificată a bisericii. La mijlocul traseului spre zona mediană, sub treptele scării, a fost realizată o capcană. 

În cazul în care năvălitorii ar fi pătruns până acolo, trapele de deasupra capcanei puteau fi trase cu ajutorul unui sistem de scripeți, intrușii nemaiavând scăpare. 

La nivelul median al absidei altarului a fost amenajată o tainiță pentru ascunderea obiectelor de preț în caz de primejdie. 

Tot din sistemul de apărare al fortificației fac parte și drumurile de strajă. Între baza turlei Pantocrator și peretele exterior al bisericii, în spațiul dintre cele două ziduri, s-au creat două culoare pentru pază - unul pe latura sudică, celălalt pe latura nordică.

O legendă locală spune că oraşul Galaţi ar fi fost legat de celălalt mal al Dunării printr-un tunel săpat acum mai bine de 300 de ani pe sub albia fluviului, intrarea în acest tunel făcându-se prin altarul Bisericii Precista. 

La cum a fost răscolită Faleza Dunării, în acea zonă, este greu de crezut că se va mai găsi vreodată vreun tunel.

Tristețea dar mai ales revolta mă cuprinde când observ că strămoșii noștri negustori și domnitori,  în anii l641, din averea agonisită construiau biserici fortificate pentru apărarea românilor și a țării, iar astăzi, în 2018, negustorii și politicienii adună averi vânzând românilor alimente îndopate cu otrăvuri, iar țara o secătuiește de bogății, o trădează și o vinde la javrele străine gen Soros ...

DEȘTEPTAREA ROMÂNI ! 

Sau vă place să stați cu nasul în kurul spurcăciunii de Soros și în al altora ca el ?

Biserica fortificată ”Sf.Precista” - Galați, o oază de liniște, pace și siguranță

CELE ȘAPTE VIEȚI ANTERIOARE ALE ARCULUI DE TRIUMF DIN BUCUREȘTI

Împreună cu Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, cu Mausoleul de la Mărășești, cu Crucea Eroilor Neamului de pe Muntele Caraiman, Mausoleul din Parcul Carol și cu Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, Arcul de Triumf se numără printre monumentele care comemorează participarea României la Primul Război Mondial de partea Aliaților, la finalul căruia aproape toate teritoriile locuite de români s-au găsit pentru prima dată reunite la un loc, așa cum era în vechime Dacia.

Arcul de Triumf este un monument situat în partea de nord a Bucureștiului, în sectorul 1, la intersecția șoselei Kiseleff cu Bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. 

Monumentul, proiectat de Petre Antonescu, a fost construit în perioada 1921-1922, renovat în perioada 1935-1936, și din nou renovat începând din 2014. 

El comemorează victoria României în Primul Război Mondial.

Arcul de Triumf are 27 m înălțime, cu o singură deschidere și este de formă paralelipipedică. 

Machetele au fost executate de artiști plastici, iar pentru cioplirea marmurei de Rușchița, pe lângă sculptorii autohtoni, s-a apelat și la un număr de zece sculptori din Italia.

Să vedem cum arăta Arcul de Triumf din București, în celelalte vieți :

Arcuri de triumf, ca edificii comemorative ale unor momente importante pentru istoria naţională au fost ridicate în repetate rânduri în capitala ţării începând cu secolului al XIX-lea.

Primul Arc de Triumf al Bucureştiului, pe modelul celor romane, a fost ridicat pe bulevardul Kiseleff, dar din lemn, în 1846, în onoarea domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, care vizita Bucureştiul.

Următorul Arc de Triumf a fost ridicat în onoarea domnitorului Carol I, întors de pe câmpul de luptă din sudul Dunării, la 15 decembrie 1877, la poarta Mitropoliei, fiind construit tot din lemn.

Peste nici un an, la 8 octombrie 1878, trupele române care câştigaseră Războiul de Independenţă, au intrat în Bucureşti pe Şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei. La intrarea în Piaţa Victoriei, trupele au trecut pe sub un arc de triumf construit de inginerii Cerchez şi Cucu, angajaţi ai primăriei. Arcul a fost demolat ulterior.

Intrarea Armatei Române în București în 1878

O altă ocazie deosebită a fost reprezentată de întoarcerea din exilul ieşean a familiei regale şi a guvernului la 1 decembrie 1918. Cu acest prilej au fost construite atât pe şoseaua Kiseleff cât şi pe Calea Victoriei o serie de porţi triumfale (improvizate în mare măsură) pentru primirea regelui însoţit de generalul francez Henri M Berthelot. 

De aceeaşi primire specială s-au bucurat la momentul respectiv şi cei care se întorceau de la Alba Iulia cu documentele prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu restul ţării.

Arcul de Triumf de pe Calea Victoriei, lângă Ateneul Românt,

ridicat în anul 1918

Următorul Arc de Triumf ar fi trebuit inugurat cu ocazia încoronării regelui Ferdinand, de la Alba Iulia, din octombrie 1922. Totuşi, Arcul de la Bucureşti nu a fost gata la timp şi a fost inaugurat a doua zi.
Construit după proiectul arhitectului Petre Antonescu, Arcul se afla pe locul actualului Arc de Triumf. Pentru a fi inaugurat la timp, deşi avea o fundaţie de beton, Arcul a fost făcut din lemn, stuc şi paiantă, motiv pentru care s-a degradat rapid, în special basoreliefurile, care iniţial erau cu adevărat impresionante.

Arcul de Trimf construit în 1922, pe locul actualului Arc de Triumf 

În 1935-1936 a fost ridicat Arcul pe care îl vedem acum.

Monumentul a fost dedicat participării României în Primul Război Mondial.

Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prinţului moştenitor Mihai şi a membrilor guvernului României.

După venirea la putere a comuniştilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părţile laterale a celor două texte ale proclamaţiilor regelui Ferdinand către ţară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire şi cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe faţada sudică a monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, şi ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, şi au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. 

După 1989, florile de piatră au fost date jos, şi au fost montate două medalioane din bronz, ce înfăţişează chipurile regelui Ferdinand şi al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, dar inscripţiile de pe panourile laterale nu au fost reinstaurate.

Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale Capitalei României.

Arcul de Triumf adăpostește un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie și film), Heraldica Marilor Familii Boierești (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 ( unde se găsesc și coroanele și sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) și pot urca pe terasa superioară.

Arcul de Triumf din București - 2017

”BALI” - INSULA CELOR 1000 DE TEMPLE și A CELOR 3 FORME DE VORBIRE A LIMBII BALINEZE

Palatul ”Ubud”

INSULA BALI - INDONEZIA

Bali este o insulă mică din Indonezia, între insulele Java Sumatra și Lombok . Această insulă este una dintre cele mai mari atracții turistice din lume, datorită atât calităților balneo-climaterice naturale îmbinate cu tehnicile terapeutice traditionale de origine indiană, chinezească contopite în masajul balinez anti stress cât si posibilitătilor foarte variate de divertisment, ce includ surfing, scufundări, pescuit, excursii in junglă, turism cultural și multe altele.

Templul ”Tirta Empul” cu ape vindecătoare

Scuarul Izvoarelor termale ”Air Panas-Banjar”

Capitala Insulei Bali este Dempasar.

Se știe că Bali a fost populată încă din vremurile preistorice, dar dovada reală este dată de cele mai vechi unelte din piatră sau vasele din ceramică de la Cekik, datând de 3000 de ani.

Relieful este muntos, cu vârfuri care ating peste 2000 de metri în cazul lanțului muntos din centrul insulei, unde se află și vulcanul Agung (3142 m).

Datorită naturii vulcanice, fertilitatea este exceptională, iar irigațiile naturale provenite din acești munți, sub formă de cascade, ajută la agricultură în special la cultura orezului.

Cele mai multe terase de plantații de orez sunt în centrul și sudul insulei.

Terase cu plantație de orez

În nord se găsesc mari plantații de cafea.

Plantație cu cafea

Există totuși și zone aride în jurul Vulcanului Agung, iar peninsula Bukit și insula Nusa Penida sunt mai puțin cultivate și populate din cauza lipsei apei.

Bali este înconjurată la nord de Marea Java, iar la sud de Oceanul Indian, la vest de strâmtoarea Bali care face legătura cu insula Java, iar la est, de strâmtoarea Lombok, care face legătura cu insula Lombok.

Insula Bali

Turismul este industria de bază a locuitorilor din Bali. Populația insulei este de 4,2 milioane de locuitori.

Insula este înconjurată de recifuri de corali, plaje albe (mai ales în partea sudică) și plaje cu nisip negru (în nord și vest).

Plajă cu nisip alb

Plajă cu nisip negru

Chiar dacă majoritatea populației indoneziene este de religie musulmană, 83,5% din locuitorii insulei Bali practică Hinduismul balinez - un amestec între hinduismul adus de indieni în urmă cu 2000 de ani, și unele traditii și ritualuri locale aduse de Imperiul Majapahit. Peste 90% din populație face parte dintr-o castă numită Sutra, care este semnificativă doar în religie și ritualuri.

Minoritățile religioase o reprezintă islamicii în proporție de 13 %, creștinii (1,7%), respectiv budiștii (0,5%).

Bali este renumită prin templele sale. Pe insulă există peste 1000 de temple.

Traducerea în indoneziană pentru cuvântul templu este Pura, cuvânt provenit din sanscrită, care înseamnă spațiu înconjurat de ziduri.

Apus de soare la Templul Tanah Lot

Templele din bali au fost construite în perioada imperiului Majapahit. Numărul lor este foarte mare, cel puțin trei temple se găsesc în fiecare sat. Chiar și amplasamentul lor este foarte important, fiind aliniate în funcție de munte, mare și răsărit.

”Templul Mamei” sau ”Pura Besakih” pe versanții Muntelui vulcanic ”Mount Agung” din estul Bali. Cel mai mare și mai sfânt templu din Bali. Acest templu este alcătuit din douăzeci și două de lăcașuri așezate pe creste paralele.

Templul ”Pemuteran Pulaki”

Templu bisericesc ”Dalem Agung Padantegal”

Cel mai important templu este Pura Puseh (sau templul originilor), dedicat strămoșilor fondatori ai satului și care este amplasat pe cel mai înalt punct al satului (muntele). În centrul satului este Pura Desa dedicat spiritelor care protejează satul (răsăritul). În punctul cel mai apropiat de nivelul mării este Pura Dalem, (sau templul Morților), unde se află și cimitirul (marea). Acesta este locul unde este așezat Durga, care reprezintă încarnarea oribilă a soției lui Shiva.

Unele temple au o importanță atât de mare încât se poate spune că sunt proprietatea întregii insule, și nu doar a satului în care se află. Cel mai venerat templu de acest gen este Pura Besakih. Se află în zona vulcanului Agung, și este denumit și Templul Mamă.

În Bali, cele mai vorbite limbi sunt limbile balineză și indoneziană. Fiindcă în Indonezia se vorbesc peste 300 de limbi diferite, limba oficială este Bahasa Indonesia și se învață în scoală, dar cu toate acestea, populația mai în vârstă nu vorbește decât balineza, complet diferită de limba oficială.

Interesant lucru este ca limba balineza are de fapt 5 forme, fiecare fiind vorbită în funcție de statutul dintre vorbitori. Azi, se vorbeste în doar trei forme ale limbii:

1. Limba balineză de "jos" (Ia), care este folosită între vorbitorii de aceeași vărstă și/sau rang, tineri, sau când se vorbește cu un interlocutor mai tânar.

2. Limba balineză de "mijloc" sau "politicoasă" (Ipun), și care se vorbește cu superiorii (excluzând religia), cu străinii, sau cu și despre persoanele mai în vărstă sau cu un rang social mai mare

3. Limba balineză "înaltă" (Ida), care este folosită doar în religie și în cazul ritualurilor sau a ceremoniilor religioase, în discursuri religioase.

Înainte de a fi descoperită de turiști, arta balineză nu era apreciată ca fiind un lucru aparte. Balinezii sculptau sau pictau doar pentru a-și petrece timpul, sau pentru că ei considerau aceste lucruri ca făcând parte din viața de zi cu zi. Dar în zilele noastre acest lucru nu mai este valabil, dovada fiind abundența de magazine și galerii de artă care se găsesc acum în Bali.

Există păreri conform cărora arta balineză întrece prin nivelul de finețe și complexitate arta din oricare altă parte a lumii. Mai ales batikul și ikatul care sunt făcute manual în culori vii și forme unice, sau sculpturile în lemn de tec de la statuete până la porți mari de temple, arhitectura templelor hinduse sau a statuetelor idolilor venerați, piramidele de fructe sau de legume pe care le confeționează balinezii. Toate aceste lucruri au un mai mare farmec atunci cand sunt insoțite de ritualuri.

Specifice sunt ritualurile de înmormântare care sunt făcute cu cel mai mare fast, munca pentru construirea imenselor sarcofage funerare sculptate în lemn și împodobite cu flori și care apoi sunt aprinse, fiind impresionantă.

Se mai găsesc și alte lucruri care sunt semnificative mai mult prin tradiție si credință, ca de exemplu keris, un pumnal cu mare valoare spirituală, și care se spune că are forțe magice. Confecționarea lui cere multă atenție, și apoi în fiecare an se curăță și se îmbălsămează într-un ritual specific.

”Keris”, pumnal cu mare valoare spirituală

La fel și teatrul wayang are o însemnătate spirituală, arătând lupta binelui cu răul. Muzica gamelan în Bali este diferită de cea din celelalte regiuni ale Indoneziei, și acompaniază teatrele și dansurile balineze.

Bali dance

Dansurile sunt de foarte multe feluri, dansate în fiecare zi, acesta fiind una dintre cele mai frumoase atracții, dar specifice sunt acele dansuri în care actorii dansează în stare de transă.

Kecak este cel mai cunoscut dans în Bali, dar mai sunt multe alte dansuri ca Barong și Rangda, Ramayana, Kebyar, Pendet, Sanghyang.

Palatul ”Ubud”

Statui Dragoni Komodo

Mystic-Bali - Apus soare la ”Tanah-Lot”

Atracții turistice :

Apusul de soare la Templul Tanah Lot

Templul Taman Ayun

Templul Sadha Kapal

Templul Uluwatu

O vizita la Centrul de Arta si Muzeul de pictura din Ubud

Surf pe creasta unui val în Uluwatu

Atelierele de prelucrare ale argintului si aurului cu magazinele proprii de prezentare si vânzare din Celuk;

O vizită la atelierul-studio al celui mai important designer indonezian Nyoman Suradnya, renumit prin tehnica sa unica de imprimare a vestitului material textil Batik;

O vizită la Centrul de sculptură din Mas vă oferă posibilitatea negocierii pretului obiectelor pe care doriti sa le achizitionati.Aici se sculpteaza în lemn pretios; de tec, mahon, lemnul crocodilului.

Incursiune spre muntele Kintamani;

Vestitele orezării în terase;

Rafting pe râul Ayung;

Croaziere în insulele învecinate: ex. I-la Lembogan;

Parcuri: West Bali National Park, Bali Bird Park, Butterfly Park, Monkey Forest.

Despre Insula Bali și despre locuitorii ei, se mai pot spune încă foarte multe lucruri interesante. Într-un viitor articol voi continua povestea acestui frumos și spectaculos loc de pe Pământ.