Eroi Reali, ”ascunși” în Mitologia Folclorului Românesc

Chiar dacă ”unii” s-au chinuit, de-a lungul secolelor, să ”șteargă” istoria adevărată a poporului român, nu au reușit. 

Dacii, românii au reușit totuși să păstreze, să ”ascundă” și să transmită generațiilor care au urmat, adevărul istoric.

Se știe de toată lumea că românii au fost și sunt o nație inteligentă, inventivă. 

Cei mai mari inventatori ai lumii - Henri Coandă, Petrache Poenaru, Traian Vuia, Nicolae Paulescu, Ana Aslan și mulți alții, au fost de naționalitate română. Gândiți-vă numai la faptul că toată tehnologia modernă de astăzi se bazează pe invenții făcute de acești români și de mulți alți români care voit au fost trecuți în anonimat de către ”cei dușmănoși”, pentru ca românii de ieri și de astăzi să nu ridice fruntea.

Dar, unde puteau strămoșii noștrii să ”ascundă” adevărul istoric ?

Oameni buni, adevărul istoric este chiar sub ochii noștri, este ”ascuns” în cel mai sigur loc, la care ”unii” nu s-au gândit - ”la vedere” cum spune românul, în Mitologia Folclorului Românesc.

Românii au avut din toate timpurile o multitudine de obiceiuri, basme și poeme referitoare la dragoste, credință, regi, prințese, vrăjitoare, zmei, căpcăuni etc. 

Cel mai mare colecționar de basme din folclor a fost nuvelistul și povestitorul Ion Creangă, care, printr-un limbaj foarte pitoresc, a dat viață unor povești acum clasice, ca Harap Alb sau Fata babei și Fata moșului. 

Alt editor prolific de basme preluate din folclor a fost Petre Ispirescu, care, în secolul XIX a publicat un număr impresionant de volume conținând un număr mare de nuvele și basme din mitologie. Ele sunt centrate în jurul unor personaje populare asemeni lui Făt-Frumos, prințesa Ileana Cosânzeana, monștrii Zmeii sau Căpcăunii, Dragonul Balaur sau creaturi fantastice precum Zâna Bună sau malefica Muma Pădurii.

După minuțioase cercetări ale unor oameni cu inimi curate de români, s-a descoperit că mulți eroi din Mitologia Folclorului Românesc au existat cu adevărat. La baza acestor descoperiri stau izvoarele scrise sau ”cioplite” în piatră, aur, argint.

Iată un exemplu, din sutele de exemple decriptate deja :

Prințesa Ileana Cosânzeana, oricât de uimitor ar suna, a existat ca persoană reală. 

Născută aproape de oraşul de astăzi Cernavodă în Helenopolis lângă Metropola grecească antică Agropara (Cernavodă). 

Făcea parte din triburile numite la daci Preoți Șamani-Luptători și la greci Ziner, după numele Spiritelor Naturii pe care le slujeau -Zâne și Zâneri.  

Tatăl ei a fost Regele Tribal Cozsson (Cossonos), cel care în timpul regelui Cezar Augustus a bătut prima monedă dacică numită COSON. 

Numele ei dacic, mai precis spus getic fiindcă era o getă, a fost Alleinna Cossono-Zenya. 

Bunica ei apare pe un monument în Athena luptând contra Regelui Darius în campania sa din Tracia şi Dacia Dunăreană. 

Alleinna s-a elenizat luîndu-și numele de Helena Cossen Zenya. 

Cossen Zenya a atacat Roma, în timpul regelui Duras  şi a condus trupele dace, celtice şi sarmatice. 

A devenit un fel de Athena-Bendis - Zeița războinică a barbarilor -în luptele duse contra merdarienilor (romanilor).

Helena Cossen Zenya a fost zeificată ca semi-zeu mai ales la celţi cu numele de Alleynna Cossana. Legenda există şi astăzi în Țara galilor şi în Irlanda. 

A apărat Athena contra unei campanii militare romane de pedepsire a grecilor fiindcă au devenit solidari cu barbarii. 

În ”Martyrion” Athena,  îi apare numele pe monument ca Regina Barbarilor -  Helenna Cosseno'Zenya de unde derivă pronunția Cosânzeana.

Helenna Cosseno'Zenya a anunţat, toată lumea barbară, că între barbari s-a născut un Rege al regilor care va învinge Roma (Merdarul) şi va face din neamul omenesc naţiunea Lui. 

Timp de o lună,  în timpul asediului Romei, Cezar auzea pe Helenna Cosseno'Zenya - Regina Geţilor şi a tuturor barbarilor anunţănd naşterea la Betleem a lui Iisus. ”Un Mântuitor undeva în lumea barbară”.

Ca urmare, romanii au numit-o Ilenae Vestalia - Elena vestala -  Femeia-Oracol. 

Helenna Cosseno'Zenya, apare cioplită, alături de Victoria şi Fortuna, chiar pe Forumul Roman şi astăzi.

După apariția oficială a Creștinismului, Biserica a canonizat-o pe Helenna Cosseno'Zenya ca sfântă - Sf. Vestitoare Elena Barbara. 

Se amintește că Helenna era o fiică de prinț din Sciția Moesia Superioară şi a proorocit domnilor şi domniilor lumii să renunțe pașnic la domnia lumii şi să o închine Regelui Regilor, Mântuitorul neamului omenesc, care nu se uita la fața omului, nu ținea seamă de sânge şi rasă şi dădea libertate la toţi, în a cărui împărăție nu au loc stăpânii și în care nu există sclavi, umilind astfel pe Cezar Augustus în a cărui domnie s-a născut Iisus. 

În Levantul ”Barbarilor Educați”, căci Iudeii, Fenicienii, Grecii şi Egiptenii erau considerați barbari dar educați şi egali cu Roma în credință şi știință, se spune că Helenna Cosseno'Zenya a apucat să vadă la faţă pe Apostolii DOMNULUI, Marcu şi Andrei.

Cosseno'Zenya a fost socotită Întâi Vestitoare de Hristos cu Apostolii şi a fost Protectoarea Moesiei şi a Sciţiei, până la slavizare şi la apariția regatelor Bulgare şi Sârbe în Tracia Sub Dunăreană. 

Se pare că Biserica Slavă nu a agreat-o pe Helenna Cosseno'Zenya în panteonul sfinţilor. A prohibit-o în anumite perioade deoarece amintea de un neam străvechi, mai vechi decât slavii şi de o Biserică autohtonă mai veche decât cea slavă. 

Populaţia românească însă a ”ascuns-o”  pe ”DOAMNA LOR” în basme şi legende, acolo unde Biserica nu avea curajul să o prigonească. 

Cosseno'Zenya a rămas în acest tărâm al legendelor folclorice. 

Românii au adoptat-o, din nou, în perioada Evului Mediu.

La fel ca în zilele noastre, mulţi nu mai ştiau precis cine anume era Helenna Cosseno'Zenya, dar ştiau că este din "pământul lor", "o fiică a neamului de os domnesc" şi trebuie transmisă povestea ei urmaşilor, prin viu grai.

În zilele noastre, din fericire, adevărata identitate a Helennei este redescoperită și scoasă la lumină pentru ca toți românii să afle și să transmită mai departe povestea adevărată a ”Doamnei Noastre”, frumoasa și viteaza prințesă Ileana Cosânzeana. 

Deși în Canonul Ortodox există pomenirea Sf.Elena Varvara Bine-vestitoare a lui Hristos, diferitele Biserici, toate creștine, dar toate ostile între ele, au trecut peste sufletul românilor. 

Din fericire, pentru românii de ieri și de astăzi,  Istoria nescrisă a ţării a rămas ”ascunsă”, refugiată în LEGENDELE FOLCLORULUI  ROMÂNESC,  acolo unde copiii chicotesc de bucurie să afle întâmplări despre domni, regi și regine, zmei și voinici.

Din Athena, unde a murit, osemintele Elenei Cosseno'Zenya,  strănepoata Reginei Morgana (Mergana Bargan) a Tribului Corvis şi a Regatelor Daco-Scitice, Morgan şi Zenares, din Martyrion - Athena şi din Legende - Zâna blondă cu părul auriu, Ileana Cosânzeana, veghează peste neamul ei care trăiește astăzi în România. 

Fosta proprietate a lui Sir Sean Connery a fost scoasă la vânzare pentru 30 de milioane de euro

 

Proprietatea din imagine, construită pe o colină cu vedere la mare în Cap de Nice, a fost cândva reședința lui Sir Sean Connery, cunoscut de toată lumea pentru interpretarea personajului James Bond în filmele din anii 1960, 1970 și 1980. 

Potrivit agentul de intermediere  Knight Frank, frumoasa proprietate a fost scoasă la vânzare pentru 30 de milioane de euro (34 milioane USD).

Conacul inspirat de Belle Epoch emană arhitectura clasică franceză, cu ”wisteria” urcând peste fațada sa și o cascadă de grădini amenajate care se întind spre mare. 

Grădinile recent renovate urmăresc o potecă până la drumul mării, unde se poate ajunge la plajele din apropiere.

Locuința are în interior un complex de fitness, o sală de gimnastică și o piscină interioară, cu vedere la Mediterana. Nivelul piscinei include, de asemenea, o zonă de servit masa și bucătăria principală.

Terenurile de 1,24 acri cuprind o a doua piscină cu apă sărată și două case de oaspeți independente.

Casa principală, ca și restul proprietății, este un mix de vechi și nou, cu detalii de epocă, cum ar fi podele din lemn bogat, cu scândură largă, și geamuri contemporane de la podea la tavan, precum și un lift.

O cameră de familie separată, cu propria chicinetă, se află la nivelul principal și servește astăzi ca birou de acasă.

Există cinci dormitoare răspândite pe cele cinci niveluri ale conacului, inclusiv o suită principală cu balcon privat și două apartamente cu baie.

Sir Sean Connery, în vârstă de 89 de ani, nu mai deține proprietatea, însă zona, chiar în afara orașului Nisa și la o distanță scurtă de condus de Monaco, rămâne un magnet pentru bogați și celebri, potrivit agentului de listare, Edward de Mallet Morgan și a agentul de intermediere Knight Frank.

Adorarea celor trei Magi din Est

Adorarea Magilor, mozaic bizantin din anul 526 d.Hr.C., Basilica Sant 'Apollinare Nuovo, Ravenna, Italia

Unii susțin că în imagine sunt trei magi cu căciuli frigiene.

Privind cu atenție detaliile din imagine, eu zic că cei Trei Magi sunt trei Regi traco-geto-daci.

Basoreliefurile de pe Columna lui Traian ne arată 

îmbrăcămintea, încălțămintea și vestitele căciulițe

purtate de Daci

În creștinismul occidental, sărbătoarea Bobotezei, cunoscută și sub numele de Ziua Magilor, este sărbătorită în fiecare an pentru a comemora vizita magilor din est la nou-născutul Prunc Isus.

Imaginea acestor trei înțelepți din Răsărit, care oferă daruri valoroase și se închină Fiului lui Dumnezeu, este inevitabil legată de iesle.

Cu toate acestea, povestea magilor nu se regăsește în cele patru evanghelii canonice: în afară de Evanghelia după Sfântul Matei, celelalte trei texte biblice nu spun nimic despre ele.

Cine erau acei Magi ? Cine au fost cei trei regi misterioși care l-au vizitat pe Pruncul Iisus ?

Magii Evangheliei Sfântului Matei: câți erau ?

Evanghelia Sfântului Matei în care este povestită Adorația Magilor, spune următoarele :

„L-am născut pe Iisus în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, magii veniți din Orient au apărut în Ierusalim. (...) Aceștia, după ce l-au auzit pe rege, au pornit și iată că steaua pe care o văzuseră în est era în fața lor, până a sosit și s-a oprit peste locul unde se afla băiatul. Când au văzut steaua, s-au umplut de o bucurie imensă. Au intrat în casă; au văzut copilul cu Maria, mama sa și, înclinându-se, l-au închinat; Apoi și-au deschis piepturile și au oferit daruri de aur, olceni și mir. ” (Matei 2,1 și 9-11)”

Este frapant faptul că Matei nu menționează numărul exact de înțelepți din Orient.

Conform tradiției, însă, erau trei. Este probabil ca acest număr să fie ales ca corespondență cu cele trei daruri date lui Isus: aurul, tămâia și mirul.

Cu toate acestea, în alte tradiții acest număr variază.

În Orient, de exemplu, tradiția dictează că magii erau de fapt 12.

În plus, primii artiști creștini au răspândit și diferite figuri.

De fapt, există un tablou în cimitirul San Pedro și San Marcelino în care apar doar doi magi.

Cu toate acestea, o pictură situată în Muzeul Lateranului arată trei, în timp ce o alta din cimitirul Domitila reflectă faptul că erau patru.

În cele din urmă, într-o vază a Muzeului Kircher, Magii sunt opt.

Sarcofag, secolul al III-lea d.Hr.C. în care apar doi magi oferind cadouri Pruncului Iisus.

Muzeul Vaticanului, Roma, Italia. 

Cum se numeau magii ?

Ca și în cazul numărului lor, numele acestor înțelepți ne sunt necunoscute și, din nou, au ajuns la noi prin tradiția populară.

Din nou, numele date acestor figuri biblice variază în funcție de locuri.

Astfel, în timp ce în tradiția occidentală, cei trei magi erau Melchior, Gaspar și Baltasar - și provin din Persia, India și, respectiv, din Babilon -, tradiția siriană spune că numele lor erau Larvandad, Hormisdas și Gushnasaph.

Tradiția armenească susține că Kagba, Badadakharida și Badadilma sunt numele lor reale.

După ce magii au adus darurile pentru Isus, ei s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim, așa cum regele Irod le-a cerut și să aducă noutăți despre locul unde se afla copilul.

Înțelepții l-au crezut pe Irod când le-a spus că vrea să meargă în acel loc pentru a se închina personal regelui nou-născut.

Cu toate acestea, printr - un vis, Dumnezeu i-a avertizat să nu se întoarcă la Irod și magii „au plecat spre țara lor pe o altă cale.“ (Matei 02:12)

Magii și Sfânta Elena

Astfel se încheie povestea magilor, sau așa se pare.

Izvoarele istorice mai au multe de povestit.

În timpul secolului al IV-lea d.Hr.C., Sfânta Elena, mama împăratului roman Constantin, a început o căutare pentru localizarea moaștelor credinței creștine și se pare că, după ce a găsit rămășițele magilor din Persia, le-a dus la Constantinopol.

În secolul al V-lea, aceste moaște s-au mutat în Milano.

Elena de Constantinopol (1495). Ulei de Cima da Conegliano.

Când orașul Milano a fost cucerit în 1164 de Federico Barbarroja, împăratul Sfântului Imperiu Roman, moaștele au fost predate lui Rainald von Dassel, arhiepiscopul de Köln și depuse în catedrala din Köln, unde se află și astăzi.

Un cufăr mare acoperit cu aur a fost construit pentru a adăposti aceste rămășițe.

Acest relicvar, cunoscut sub numele de Reliquary of the Three Kings, este cel mai mare din lumea occidentală și a atras milioane de pelerini la Catedrala din Köln de când presupusele rămășițe ale magilor au ajuns în oraș, în secolul al XII-lea.

Relicvarul celor Trei Înțelepți expus în Catedrala din Köln, Germania. 

Surse :

Biblia : Standard King James Version , 2014. [Online]

Disponibil la: http://www.kingjamesbibleonline.org/

christianity.about.com, 2015. Trei Regi - Înțelepți din Răsărit. [Online]

Disponibil la: http://christianity.about.com/od/newtestamentpeople/a/Three-Kings.htm

Drum, W., 1910. Magi. [Online]

Disponibil la: http://www.newadvent.org/cathen/09527a.htm

Destinații sacre, 2015. Catedrala din Köln. [Online]

Disponibil la: http://www.sacred-destinations.com/germany/cologne-cathedral

www.cologne.de , 2015. Catedrala din Köln. [Online]

Disponibil la: http://www.cologne.de/what-to-do/the-cologne-cathedral.

Strămoşul drapelelor europene, este Steagul de Luptă al Dacilor

Stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene.

O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară - lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.

Urme vechi, româ­neşti, se găsesc de-a lungul şi de-a la­tul Continentului European.

Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.

De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.

Sunt pline subsolu­rile Muzeului de la Cra­covia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.

În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi sim­plu, nimeni nu ştie unde este.

În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare.

Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.

Cel mai frumos exem­plar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit pâ­nă acum în Europa, se află în Ger­­mania.

Fai­mosul Stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­ţişare şi urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, a ajuns până în Ger­mania.

Este vorba despre un „Dra­co” masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Ko­blenz - unul dintre cele mai frumoase oraşe me­die­vale ale Germaniei.

„Draco” este numele dat de euro­peni capu­lui de lup.

Vechiul Stin­dard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.

Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.

O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii în­flăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spec­taculos.

Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor.

Este mai agre­siv de­cât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma.

Are o bogăţie de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de.

Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trece­rea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum func­ţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.

Nu mai este îndo­ia­lă: aşa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic.

Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când i se spune că „Draco” e iden­tic cu re­pre­zentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apro­piere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are co­respondenţe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania.

Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei ex­poziţii de o mare anvergură, mu­zeo­grafa relatează următoarele:

„Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de fru­mos ? Nu ne-am în­şelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.

Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.

Cu ochii min­ţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

La ieşirea din expoziție, în ma­gazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albu­mele oficiale ale expo­ziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.

În cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, la pa­gina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi.

Regele Arthur şi Stindardul cu Cap de Lup

Imagine din Cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”

Numele autorilor cărții sunt Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba.

Iată ce afirmă autorii cărții :

„Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Ro­man şi a avut un mare viitor pe melea­gu­rile bretone.

Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bre­tonă, care a devenit redu­tabilă, vreme de secole.

Steagul a venit împreună cu ei.

Lupul avea botul din me­tal, care continua cu un gât puternic.

Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele.

Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător.

Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adver­sarilor, cât şi asupra pro­priilor trupe.

Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului.

Desen după stela funerară cu cap de lup 

de la Chester, din Anglia

Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, încât fiecare detaşament din cohor­tele armatei romane poseda un asemenea steag.

El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu”.

Lupul dacic, în lupta de la Hastings

Bretonii s-au ataşat atât de mult de Stin­dardul cu Cap de Lup şi Trup de Șarpe, spun în continuare autorii, încât nume­roase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic.

Pe malul francez al Atlanticului, în Bre­tania şi Normandia, Lupul dacic flutură pe primă­riile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vre­mea luptelor dintre daci şi romani.

După războaiele cu dacii, Capul de Lup sau „Balaurul Dacic”, cum îi spune istoricul Vasile Pârvan, sau «Draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident, a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie.

Romanii au fost impre­sionaţi de efectul psiho­logic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg Conti­nentul European.

Este şi teoria istoricilor bre­toni, care în cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, demon­strea­ză, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor.

Brutus I, strămoşul mitic al bre­tonilor, care a ve­nit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Ga­lilor de azi, cunos­cutul „Draigh Goch”, are un balaur roşu pe fond alb-verde.

Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Breta­nia, pe steagurile din zonă.

Se pot vedea, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plo­melin, şi „Draco”, de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana.

 

Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon

Lo­calnicii, spun toți la fel, că dragonul moş­tenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului.

„E ceva sfânt pentru noi”, spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină.

Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre cre­din­ţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. „Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «Draconari», purtători de «Draco»”.

Eric caută sub tejgheaua magazinului său şi scoate la iveală două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dra­gonul galez. Amintirile l-au emoţionat.

„Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul”, spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său.

Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Da­cice, um­flate de vânturile aces­tea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?

NOI, ROMÂNII DE ASTĂZI, AVEM DATORIA DE ONOARE DE A NE AFLA RĂDĂCINILE ADEVĂRATE ȘI DE A NE AȘEZA STRĂMOȘII PE LOCUL MERITAT DE DREPT ÎN ISTORIA OMENIRII !

Dansul și muzica Flamenco

Flamenco este un gen muzical, care a apărut și s-a dezvoltat în Spania, preponderent în regiunea Andaluzia.

Acest gen e caracterizat de o ritmicitate pronunțată, fiind folosite castaniete, și adesea cântecele flamenco sunt însoțite de dans.

Deși regiunea de origine a flamenco-ului este considerată Andaluzia, regiunile Extremadura și Murcia au contribuit la dezvoltarea câtorva forme muzicale.

Rădăcinile flamenco nu sunt cunoscute cu precizie, însă adesea sunt citate influențe din culturile islamică, sefardă, țigănească, alături de cultura locală andaluză.

Influențele latino-americane și în special cele cubaneze au contribuit de asemenea la formarea câtorva subgenuri.

Dansul și muzica Flamenco au apărut acum trei secole, în acel conglomerat de popoare care e Andaluzia.

Sudul Spaniei e casa nu doar a spaniolilor, ci și a comunităților de romi cu înclinații artistice. Locul poartă încă amprenta secolelor de ocupație arabă dar și influențele venite înapoi din Lumea Nouă, de la coloniile din Latin America.

Aici aveți un videoclip în care una din trupele renumite din Spania, prezintă un spectacol de muzică, dans, culoare și multă pasiune.

Cine a avut cea mai mare influență asupra stilului Flamenco e greu de spus, așa cum e greu de determinat etimologia numelui în sine, despre care mulți cred că vine de la spaniolul pentru ”înflăcărat”.

Așa cum a fost mai târziu cazul cu tangoul argentinian, mișcările dansului au fost considerate prea explicite și prea vulgare, astfel încât dansul a rămas multă vreme doar o expresie a subculturii din suburbiile andaluze. 

Dansul e acompaniat de bătăi din palme, tropăituri, de momente de virtuozitate la chitară, ce au influențat chitara clasică și de pasaje vocale de mare emotivitate și melancolie.

Urmează un  videoclip cu secvențe din spectacolele susținute de dansatorii de flamenco.

Artiștii au trecut de la învățarea mișcărilor pe cont propriu, prin imitație, la urmarea unor școli riguroase, cu antrenamente și competiții disputate. Ritmul e ținut cu evantaie multicolore, iar costumele sunt un element esențial.

Costumele bărbaților aduc întrucâtva cu ale toreadorilor, cu pantaloni strâmți și cămăși largi multicolore, iar rochiile fetelor sunt lungi, mulate, cu volane complicate și crăpături adânci care dezvăluie picioarele și permit mișcările mai complicate. 

Pantofii de flamenco sunt de asemenea speciali, permițând loviturile energice și zgomotoase care au premers stepul modern.

David, uriașul din marmură creat de Michelangelo Buonarroti

Michelangelo este unul dintre cele mai cunoscute genii din istoria artei, iar creația sa emblematică – statuia lui David, regele israeliților – este, probabil, cea mai celebră sculptură din lume.

Este o lucrare incredibilă, pe care toată lumea o recunoaște și despre care fiecare știe câte ceva. Cu toate acestea, numai atunci când privești statuia de aproape devin evidente priceperea și răbdarea cu care Michelangelo a creat această capodoperă.

 

Pe umărul său stâng, David ține o praștie, iar în mâna dreaptă are o piatră. Cu aceste arme rudimentare, David este gata să-l atace pe campionul uriaș al filistenilor, Goliat, în fața căruia va ieși victorios, în primul său act semnificativ înainte de a ajunge cel mai faimos rege al Israelului.

Numele lui David a fost tradus în latina biblică drept „fortis manu, sive desiderabilis”, unde „fortis manu” înseamnă „mână puternică”. Poate din acest motiv, mâna dreaptă a lui David nu este proporțională cu restul corpului său.

Statuia lui David are înălțimea de 5 metri și cântărește 5.572 kg. David se ridică deasupra noastră, ceea ce este foarte important, dacă luăm în considerare faptul că, în povestea lui David și a lui Goliat, David este văzut ca fiind cel slab.

De vreme ce își ține praștia în mâna stângă, mulți cred că Dravid este stângaci. Cu toate acestea, alții susțin că poziția corpului viitorului rege arată că el este, de fapt, dreptaci.

Statuia lui David a fost sculptată dintr-o singură bucată de marmură. Un aspect foarte interesant este faptul că această bucată de marmură mai fusese achiziționată de două ori înaintea lui Michelangelo, de artiști care fie nu au mai putut, fie nu au mai vrut să prelucreze blocul de piatră.

Marmura a fost lăsată la o parte timp de 40 de ani înainte ca Michelangelo să înceapă să lucreze la ea timp de doi ani, pe când avea 29 de ani. Patru ani mai târziu, Michelangelo a fost însărcinat să lucreze la Capela Sixtină.

Inițial, statuia lui David trebuia să fie amplasată pe acoperișul domului catedralei din Florența. Cu toate acestea, pentru că lucrarea a uimit pe toată lumea prin frumusețea sa, planul a fost abandonat, astfel încât sculptura să poată fi apreciată de oricine de aproape.

Iată ce scria criticul de artă Giorgio Vasari imediat după ce a văzut statuia lui David :

„Oricine a văzut această lucrare nu trebuie să-și mai facă griji să vadă și altă sculptură, nici din zilele noastre, nici din alte vremuri”.

Chipul lui David reconstituit prin manipulare digitală a imaginii statuii.

Se spune că Michelangelo și-a bazat imaginea lui David pe reprezentările tipice ale lui Dumnezeu Hercules, care era considerat o figură importantă în Florența renascentistă.

Când Marele Duce de Toscana a realizat o copie a statuii lui David pentru regina Victoria, suverana britanică a fost atât de jignită de nuditate, încât a ordonat ca goliciunea statuii să fie acoperită cu o modestă frunză de smochin.

În fiecare an, opt milioane de oameni vizitează Galleria dell’Accademia, locul unde se află statuia lui David. Din păcate, pașii acestor curioși îl poartă pe David spre distrugere, deoarece provoacă vibrații care fisurează marmura. Din acest motiv, statuia este restaurată frecvent.

”BISERICA STAVROPOLEOS” - București - România

”Biserica Stavropoleos” este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, în centrul orașului București - România. 

Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. 

Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Orașul Crucii”.

Biserica Stavropoleos este inclusă în Lista monumentelor istorice din România.

Biserica a fost înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Țării Românești, 1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, originar din Epir.

În curtea hanului său, construit în 1704, Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o situație frecvent întâlnită în epocă).

În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa.

”Biserica Stavropoleos”, anul 1852

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al XX-lea.

În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. 

Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu.

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani.

Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale.

Corul bisericii cântă muzică neobizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.

La 26 martie 2008 s-a reînființat Mănăstirea Stavropoleos ca mănăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Tunderea în monahism a primelor patru monahii a avut loc pe 28 mai 2008.

Pe 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către patriarhul Daniel.

”Podul Lui Dumnezeu” și multe alte ”frumuseți minunate” din România

Imagine din Grădina Zmeilor

România ascunde multe locuri de o frumuseţe ireală, care par desprise din poveşti şi sunt puţin cunoscute. Turistii straini aleg să vină în România pentru că peisajele îi încântă de fiecare dată, iar oamenii sunt foarte primitori şi calzi.

”Podul Lui Dumnezeu” din România

”Podul lui Dumnezeu” îl găsim în comuna mehedinţeană Ponoare şi este unul dintre cele trei poduri naturale existente în lume şi al doilea ca mărime din Europa. Astfel de poduri naturale mai există în SUA şi în Franţa, dar cel din România este singurul circulat, fiind format din calcare, ca urmare a surpării tavanului unei peşteri.

”Podul lui Dumnezeu” sau ”Podul Natural”, cum i se mai spune, se află în centrul localităţii mehedinţene Ponoare, fiind o uriaşă arcadă de piatră peste care trece şoseaua Baia de Aramă – Drobeta Turnu Severin, traversând Valea Pragului. El s-a format prin prăbuşirea peretelui superior al peşterii şi se impune în peisaj prin masivitate: 30 de metri lungime, 13 metri înălţime, 22 de metri lăţime şi 9 metri deschidere.

”Grădina Zmeilor”

Grădina Zmeilor este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a III-a IUCN (rezervaţie naturală de tip geologic şi peisagistic), situată în judeţul Sălaj, pe teritoriul administrativ al comunei Bălan.

”Lacul Vida sau Lacul cu Vârtej”

”Lacul Vida” sau ”Lacul cu vârtej” (judeţul Bihor) Denumit şi “Minunea ascunsă a Bihorului”, se deosebeşte prin culoarea aproape ireală a apei, dar şi prin faptul că în mijlocul său este amenajat un deversor, care creează impresia unui imens vârtej spectaculos. 

Lacul Vida este un lac de acumulare, construit în 1967, pentru minele care extrăgeau bauxită, pe cursurile râurilor Vida şi Topliţa, în comuna bihoreană Dobreşti.

TOKYO - „Capitala de Est”

TOKYO - „Capitala de Est” - este capitala JAPONIEI și cel mai mare oraș al acesteia, cu 13.613.660 locuitori (în decembrie 2015), aproximativ 10% din populația țării.

Orașul se situează în partea de mijloc a insulei principale a arhipelagului japonez, Honshu. Aici se află sediul Guvernului Japoniei și reședința Împăratului.

Tot numele Tokyo (mai exact 東京都 Tōkyō-to) este dat și uneia dintre cele 47 de prefecturi ale Japoniei, cuprinzând orașul Tokyo, câteva zone învecinate și o serie de insule de la sudul orașului.

În zona metropolitană a orașului, cea mai mare din lume, locuiesc aproximativ 30.000.000 oameni. Orașul se întinde pe o suprafață de 2187 km².

Tokyo a fost cunoscut inițial sub numele de EDO, un sat care s-a format în secolul al XII-lea.

Orașul a fost redenumit Tokyo după ce a devenit capitala imperială, în 1868. La începutul erei Meiji, orașul a avut și numele de "Tōkei", o pronunțare alternativă pentru aceleași caractere ce formează numele Tokyo (東京).

Zona metropolitană Tōkyō cuprinde 26 localități cu statut de municipiu.

Castelul ”Eilean Donan” - Scoția

Eilean Donan este o mică insulă din Scoția. 

Un castel pitoresc care apare frecvent în fotografii, film și televiziune domină insula, care se află la aproximativ 1 kilometru de satul Dornie. 

De la refacerea castelului la începutul secolului al XX-lea, o pasarelă leagă insula de continent.

Eilean Donan face parte din Zona Națională Kintail, din Scoția.  

În 2001, insula avea o populație înregistrată de doar o singură persoană,  dar în momentul recensământului din 2011 nu mai existau locuitori. 

Eilean Donan, care înseamnă pur și simplu ”insula Donnán”, este numită așa după Donnán de Eigg , un sfânt celtic martirizat în 617. Se spune că Donnán a înființat o biserică pe insulă, deși nu mai există nici o urmă a acestui fapt.

Castelul a fost fondat în secolul al treisprezecelea și a devenit o fortăreață a Clanului Mackenzie și a aliaților acestora Clan Macrae. 

La începutul secolului al XVIII-lea, implicarea lui Mackenzies în rebeliunile Jacobite a dus în 1719 la distrugerea castelului. 

Reluarea reconstrucției de către locotenent-colonelul John Macrae-Gilstrap, în secolul al XX-lea, a generat clădirile actuale. 

În secolul al XIII-lea, în timpul domniei lui Alexandru al II-lea (în perioada 1214 -1249), a fost construit - Eilean Donan - un castel mare care ocupa o mare parte a insulei.  

Eilean Donan a oferit o poziție puternică defensivă împotriva expedițiilor norvegiene. 

O legendă vorbește despre faptul că fiul unui șef al lui Mathesons a dobândit puterea de a comunica cu păsările. Ca rezultat, și după multe aventuri în străinătate, el a câștigat bogăția, puterea și respectul lui Alexandru al II-lea, care l-a rugat să construiască castelul pentru a-și apăra tărâmul.

La o dată ulterioară, insula a devenit o fortăreață a clanului Mackenzies din Kintail. 

De-a lungul anilor, castelul a fost deținut de mai multe familii. 

Insula mică din Loch Duich, pe care se află Castelul ”Eilean Donan”, este legată de continent printr-un pod de piatră cu trei arcuri și este amplasat într-un peisaj pitoresc ca în basmele cele mai frumoase. 

Când razele slabe ale luminii solare creează o oglindă de argint pe apă, iar briza ușoară se plimbă prin păr, cu adevărat te gândești dacă este ficțiune sau este realitate. 

Sala de încartiruiri are un tavan boltit, iar mirosul acru de șemineu arzând pătrunde în încăpere. 

Cea mai mare cameră, Sala Mare, este scufundată în istorie. Steaguri, relicve, portrete și arme scoțiene sunt peste tot.

O bucătărie frumoasă cu tot personalul de lucru a fost reconstruită. 

Coridoare foarte înguste și locuri ascunse întâlnești la tot pasul.

 

”Eilean Donan” este cel mai romantic castel din Scoția !

”Eilean Donan” - Scotia, este un loc care merită să-l vizitați !

În continuare aveți un videoclip cu ”Eilean Donan”