BINE AȚI VENIT PE BLOGUL MEU !

BINE ATI VENIT PE BLOGUL MEU !

ACEST BLOG ESTE UN OMAGIU ADUS PROZATORULUI, PUBLICISTULUI SI REGIZORULUI ROMAN, IOAN GRIGORESCU

ACEST BLOG ESTE UN OMAGIU ADUS PROZATORULUI, PUBLICISTULUI SI REGIZORULUI ROMAN, IOAN GRIGORESCU

Minunile Dâmboviței : Lacul ”Scropoasa”


Una dintre minunile Dâmboviței, Lacul Scropoasa este o adevărată splendoare, care vă va lăsa fără cuvinte. Superbul lac, situat între Cheile Orzei și Cheile Zanoagei, vă va cuceri instant.

Lacul Scropoasa este situat în inima Muntilor Bucegi, pe Valea Ialomitei, la o altitudine de 1197 metri. Are o lungime de 2,5 km între Scropoasa şi Dobreşti și o adâncime de 15 metri , în prezent chiar mai mică, din cauza aluviunilor și a nisipului care au colmatat lacul. Lacul Scropoasa are o cădere de 304 m şi un volum de apă de 0,55 milioane m³. Este un lac de baraj antropic, construit în anul 1929 și asigură regularizarea săptămânală a râului Ialomiţa. Lacul are un potential hidroenergetic de 1500 – 2000 kw/km, lucru ce a determinat construirea primei hidrocentrale românesti la Dobresti, în anul 1936. Deși a fost construit în scopuri hidroenergetice, lacul Scropoasa se foloseşte şi pentru agrement.



Lacul Scropoasa 


Cum ajungem la Lacul Scropoasa ?


Pentru a ajunge la Lacul Scropoase, trebuie să plecați din Comuna Moroieni, să treceți de cele trei tabere școlare, iar apoi să urmați traseul prin munte, marcat cu cruci albastre. În apropierea apelor străvezii ale lacului, pe malul drept, se află Cabana Scropoasa,  închisă turiștilor. Lacul Scropoasa face parte dintr-un traseu spectaculos în inima munților Bucegi, Cheile Zănoagei – Lacul Scropoasa – Cheile Orzei – Cascada Şapte Izvoare. Așadar, dacă sunteți amatori de drumeții prin munte, nu trebuie să ratați acest traseu de o dificultate medie, ce se parcurge în aproximativ 2 ore și jumătate. Pornind de la Lacul Scropoasa se pot face drumeții înspre Padina, Cascada Șapte Izvoare, Cheile Zanoagei si cabanele Bolboci și Zănoaga.  În zonă mai puteți vizita și Peștera Ialomiței, Mănăstirea Peștera și Schitul Cocora.




Cascada ”7 Izvoare”


Posibilități de cazare în zonă




Dacă doriți să petreceți mai mult timp în natură, pentru a parcurge și descoperi și alte minunății din Munții Bucegi, atunci trebuie să vă gândiți și la opțiunile de cazare. Spre exemplu, puteți alege Campingul “Zanoaga”, situat în Parcul Natural Bucegi, într-o zonă de o frumuseţe rară, pe malul Ialomiţei. Campingul dispune de 14 casute cu câte două paturi, alte 12 locuri de campare, 3 foişoare şi recepţie.

O altă variantă de cazare este Cabana Bolboci, cu o capacitate de 60 locuri de cazare împărţite în două corpuri: cabana mare : 3 camere triple cu băi proprii, 2 camere cu 4 paturi cu băi proprii, 4 camere duble şi mansardă cu 10 pături și 2 băi şi cabana mică : 4 camere duble cu TV şi privelişte spre lac şi un duplex cu TV deservite de o baie.

CIVILIZAȚIA TRACO-GETO-DACICĂ - Tezaurul geto-tracic din aur de la Panaghiurişte


Pe 8 decembrie 1949, trei fraţi – Pavel, Petko şi Michail Deikovi – lucrau împreună la fabrica de ţiglă din regiunea „Merul”, în apropiere de Panaghiurişte. În timp ce preparau un nou strat de argilă au dat peste nişte obiecte lucioase neobişnuite.


 
Pavel, Petko şi Michail Deikovi 


Ceea ce au descoperit a fost o adevărată comoară, un tezaur geto-tracic spectaculos şi excepţional realizat, unul dintre cele mai faimoase din lume. 
Acesta e compus din nouă vase de aur: un platou circular (tip „fială”), o amforă cu două mânere şi şapte ritoni (rhytonuri) – trei cu chipuri antropomorfe și patru cu diferite „înfățișări” animaliere, ce împreună cântăresc 6.164 de kilograme de aur pur. 



Toate obiectele au decoraţiuni din belşug, cu scene din miturile tracice (geții sudici), obiceiurile şi viaţa oamenilor din acele timpuri. 
Comoara este datată în perioada secolelor IV-III î.Hr., în plină epocă elenistică. 
Zeci de morminte ale triburilor tracice au fost descoperite aici, ceea ce demonstrează că aceștia au locuit pe aceste meleaguri.


 
Panaghiuriște este un oraș în provincia Pazardzhik, în sudul Bulgariei, situat într-o vale mică în munții Sredna Gora, dezvoltat de-a lungul râului Luda Yana. Acesta se afla la 91 km est de Sofia, 43 km nord de Pazardzhik și 37 km sud de Zlatitsa. În Evul Mediu a existat aici o așezare, în apropierea orașului actual modern. Orașul de astăzi a fost fondat la sfârșitul secolului al XV-lea. Orașul este capăt de cale ferata pe linia dintre Plovdiv-Panaghiuriște. Aici sunt întâlnite izvoare de ape minerale, precum și în satele Banya și Poibrene. Situată aproape de oraș este stațiunea montană numită „Coloniile Panaghiuriște”.
Comoara de aur Panaghiurişte, descoperită în 1949 în sud-centrul Bulgariei și datată până la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., este una dintre cele mai uluitoare descoperiri ale lumii clasice. 



Motivul este, mai presus de toate, aspectul său impunător și spectaculos: cele nouă obiecte descoperite împreună sunt de aur pur și toate sunt bogat decorate cu motive figurative și abstracte, asociate cu tradiții culturale diferite. 
Obiectele – patru vase tip „rita” cu cap-animal, trei vase tip „rita” cu  cap-antropomorf, o fială (ca un mare platou circular) și o amforă-riton – sunt lucrate de o manieră rafinată care evocă admirația și plăcerea estetică.


 
Dincolo de această fascinație inițială, comoara Panaghiurişte este o descoperire semnificativă din mai multe motive. 
În primul rând, în timp ce valoarea mare a obiectelor în ceea ce privește manopera și materialul implică o tradiție bogată și durabilă care trebuie să le fi precedat și anticipat, comoara a fost găsită lipsită de orice context care să-i poată explica semnificația. 
Cele nouă vase au fost îngropate direct în pământ, fără a exista un aranjament special al acestora, fără a se semnala prezența unui loc ritualic, sau a oricărei alte construcții sau așezări, care să explice și să motiveze într-un anumit fel prezența acestora. Chiar și locul de origine al acestor obiecte rămâne neclar, iar disputele despre acesta nu au fost rezolvate încă. 
Dar, poate cea mai complexă problemă legată de această comoară, este gama de interpretări ce au existat în deceniile de după descoperirea ei. 
În timp ce primele două probleme pe care le-am enumerat se referă la o lipsă de informații, cea de-a treia problemă este de altă natură. Aceasta presupune acumularea de prea multe informații, sau mai degrabă o mulțime de narațiuni contradictorii, în jurul acestui grup de obiecte. 
Cercetătorii au încercat să umple lipsa unei interpretări stabile prin includerea comorii în categoria „artei tracice” (de ce nu geto – tracice ?), care este largă și contradictorie și prin asocierea ei cu diverse culte, credințe și tradiții presupuse.
Etichetarea acestuia ca având origine „tracică” a determinat savanții să se concentreze asupra anumitor aspecte. Această abordare integrează comoara Panagyurishte într-un context mai larg și mai bogat și poate explica mai bine programul decorativ complicat pe care îl poartă, deși dacă ar fi fost încadrat ca origine geto-tracică aria cercetării ar fi devenit și mai extinsă. 
Din păcate istoricii noștri nu au ieșit în evidență cu specificitățile artei geto-dacice, ei tot amestecând influențe și curente ale altora, așa cum au făcut și cu explicitarea originii și sensului cuvintelor din limba română.

 

Ryton din aur - Panaghiurişte


Dar, știm că obiectul de cult numit „rhyton” (de la „rit”, „ritual”) apare în cultura Gumelnițiană de acum 7000 de ani de pe teritoriul țării noastre, apoi în cultura geto – daco – tracică și în cea aparținătoare de ramura asiatică a dacilor (dagii, daoii, persienii, sirienii etc.; cei salvați din potopul planetar de către Geții de Aur primordiali). 
Cornul, ca element falic, va rupe lințoliul dintre văzute și nevăzute și va „uni” hierogamic cerul cu pământul. Tezaurul geto-tracic de la Panaghiuriște are șapte asemenea „rhytonuri”: trei cu chipuri zeiești (trinitatea; Cybele cu trei chipuri) și patru cu chipuri animaliere (câte sunt în jurul Scaunului de Domnie ?); având astfel un total de șapte. 
Acum, semnificaţia numărului 7 este una cu totul și cu totul specială; acesta este declarat „Cifra lui Dumnezeu”; cu el „se va sfârşi lumea”. 
Trebuie să cunoaștem faptul că Monumentul de la Adamclisi (Biserica Omului) are șapte trepte pe care se urcă spre friza metopelor. Dincolo de realitatea matematică a cifrei 7, științele oculte, dar și tradiția biblică vorbesc despre o forță magică și spirituală de excepție, exprimată în simboluri adesea obscure, al căror înțeles nu a fost pe deplin relevat. 
În Vechiul Testament, cu acest număr, Dumnezeu a stabilit reguli pe pământ și a hotărât vremuri pentru împlinirea multor evenimente în viitor, inclusiv sfârșitul acestei lumi. 
Observăm că Dumnezeu se folosește de numărul șapte chiar de la începutul întocmirii acestei lumi. Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit (Geneza 2.1-2). Simbol al acestei lucrări este săptămâna noastră de șapte zile: șase zile lucrătoare, iar a șaptea zi de odihnă. 
Numărul șapte a fost regula tuturor sărbătorilor din Vechiul Testament: ziua a șaptea, a sâmbetei (Levitic 23.3). Săptămâna a șaptea, a cincizecimii (Levitic 23.15-16). Luna a șaptea, sărbătoarea corturilor. Șapte zile de odihnă în corturi, în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană, când patruzeci de ani au locuit în corturi (Levitic 23.34-43). 
Anul al șaptelea – încetarea a tot lucrul și odihna pământului. În acel an nu se semănau ogoarele, ci se consuma numai ce dădea pământul de la sine (Levitic 25. 2,4, 21). 
Șapte săptămâni de ani – „Anul jubiliar”. De șapte ori câte șapte ani de odihnă. Era anul de eliberare al tuturor robilor, de iertare a datoriilor și de odihnă a pământului (Levitic 25.8-12). 
Șapte brațe trebuia să aibă sfeșnicul din „Cortul întâlnirii”. Șapte popoare trebuiau izgonite din calea poporului evreu de către îngerul Domnului, înainte de a ajunge ei în țara unde curge lapte și miere. 
Șaptezeci de ani a stat poporul iudeu în robia babiloniană pentru păcatele și nelegiuirile lor înaintea Domnului. La sfârșitul acestor șaptezeci de ani de robie, Dumnezeu a făcut cunoscută profetului Daniel soarta poporului Israel până la distrugerea lui ca națiune.
„Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini.” (Daniel 9.24) „Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului și până la Cel-Uns-Cel-Vestit sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; și din nou vor fi zidite piețele și zidul din afară, în vremuri de strâmtorare.” (Daniel 9.25) „Iar după cele șaizeci și două de săptămâni Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni și va dărâma cetatea și templul. Și sfârșitul cetății va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu și până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât.” (Daniel 9.26) 
Numărul șapte apare și în Noul Testament. Conform cu genealogia prezentată de Sf. Ev. Luca, nașterea lui Iisus Hristos s-a produs în generația a șaptezeci și șaptea de la Adam (Luca 3.23-39). Spre deosebire de genealogia Sf. Ev. Luca, Sf. Ap. și Ev. Matei, în genealogia sa, număra neamurile cu începere de la Avraam: „Astfel toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece. De la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece. Și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece.” (Mat.1.1-17) 
Numărul paisprezece este un număr de doua ori sacru, fiindcă este de doua ori șapte. Ca să înțelegem cât de sacru și respectabil este numărul șapte, simbolul celor mai adânci mistere, în Noul Testament, cu acest număr Dumnezeu a însemnat duminica, a șaptea zi a săptămânii. 
Duminica a început a crea lumea psihică, spirituală. Duminica s-a născut Iisus Hristos. Duminica a intrat în Ierusalim ca împărat și biruitor al morții. Duminica a înviat din morți. Duminica a trimis pe Sfântul Duh și a întemeiat Biserica. 
Șapte taine sau mistere a instituit Iisus Hristos pentru mântuirea omenirii. Șapte au fost „Sinoadele ecumenice” care au stabilit Crezul creștin și alte dogme. De șaptezeci de ori câte șapte să iertăm, i-a zis Iisus lui Petru. Șapte Evanghelii se citesc la taina Sfântului Maslu. În Apocalipsa Sf. Ioan se vorbește despre șapte epistole către șapte biserici; șapte sfeșnice de aur; șapte stele; o carte cu șapte peceți; șapte îngeri cu șapte trâmbițe; șapte pedepse din urmă; șapte îngeri cu șapte cupe etc.



Amphore geto-tracice





Dacă la cele șapte rhytonuri adăugăm amphora care „toarnă” și le umple pe celelalte, vom avea opt piese. 
La egipteni, cifra 8 reprezenta echilibrul cosmic, existând 8 planete în sistemul solar. Tot atâtea sunt și punctele cardinale, principale și secundare. Este considerat a fi o cifră perfectă, luându-se în calcul primul număr cubic (2X2X2). 
Pitagora și adepții săi îl considerau simbolul iubirii și al prieteniei. În budism, 8 este un număr norocos, fiind asociat cu cele 8 petale ale lotusului, floare pe care, de altfel, se poziționează în temple statuile Buddha. Tot în această cultură există și 8 căi care duc către iluminare. 
La hinduși, zeitatea supremă, numită Vishnu, are 8 brațe ce corespund celor 8 paznici ai spațiului. Steaua octogonală, numită și „Steaua de la Betleem”, formată din două pătrate suprapuse, ce indică Cerul și Pământul, a avut rol de călăuză pentru cei trei magi de la Răsărit, porniți în căutarea Pruncului Sfânt (pe metopele Monumentului de la Adamclisi – Biserica Omului, apare atât pătratul, cât și octogonul).



Monumentul de la Adamclisi – Biserica Omului



Adăugând celor opt elemente alte tezaurului și fiala (tava), vom avea un total de nouă piese în acest tezaur. 



FIALA - tavă


Simbolistica numărului nouă (nu Vechi !) este una specială, pentru că numărul nouă (N-Ou-A; sau „Nașterea Ouălelor Lumii Noi” (ovelor)) reprezintă măsura gestațiilor, a căutărilor fructuoase și simbolizează încununarea eforturilor, desăvârșirea unei creații. 
După Dionisie Areopagitul, îngerii sunt ierarhizați în nouă coruri sau triade. Prima triadă a îngerilor este formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri, a doua triadă este formată din Domnii, Virtuți sau Puteri și Stăpâniri, iar ultima triadă cuprinde Întâietorii, Arhanghelii și Îngerii. 
Dacă fiecare lume este reprezentată de un triunghi (cerul, pământul și infernul), nouă semnifică totalitatea celor trei lumi. Nouă este unul din numerele sferelor cerești, dar în mod simetric este și numărul cerurilor din infern. 
Astfel, celor nouă ceruri li se opun cele nouă izvoare, sălașul morților. În scrierile homerice, numărul nouă are o valoare rituală. Astfel, zeița Demetra străbate lumea timp de nouă zile în căutarea fiicei Persefona. Leto suferă timp de nouă zile și de nouă nopți durerile facerii. Zeus zămislește nouă muze în nouă nopți de dragoste. 
După cum arată Huai Nanzi, cerul chinezesc are 9 câmpii și 9999 de colțuri. Cifra nouă se află la baza celor mai multe ceremonii taoiste de pe vremea dinastiei Han. 
Prin urmare, nouă este numărul plenitudinii, fiind în același timp un număr yang, solar, masculin. Conform ezoterismului Islamic a coborî nouă trepte fără a cădea înseamnă a-ți fi ținut în frâu simțurile. 
Totodată, nouă este numărul care corespunde celor nouă deschideri ale omului, prin urmare simbolizează căile omului de comunicare cu lumea. 
Pentru azteci, nouă este în mod specific cifra simbolică a lucrurilor terestre și nocturne. 
Infernul este alcătuit din nouă câmpii și panteonul aztec are nouă divinități nocturne. 
În majoritatea cosmogoniilor indiene există nouă lumi subpământene. 
La popoarele maya numărul nouă este considerat ca fiind foarte important în magie și în medicină. 
După Rene Allendy numărul nouă apare drept „numărul complet al analizei totale”. El este simbolul multiplicității ce se înapoiază la unitate (după ce „Unul se învârtește și nouă curg” – semn al lui Zece, al lui IO – Începutul și Sfârșitul) și prin urmare al solidarității cosmice și al mântuirii. „Un număr, oricare ar fi el, spune Avicena, nu este altul decât nouă sau multiplul său și un prisos, deoarece semnele numerelor au numai nouă caractere și valori împreună cu zero.” 
Egiptenii numeau numărul nouă Muntele Soarelui, Marea Eneadă a zeilor fiind făcută din evoluția celor trei lumi (divină, naturală și intelectuală), a arhetipului trinitar Osiris – Isis – Horus, reprezentând Esența, Substanța și Viața. 
Pentru platonicienii din Alexandria, Trinitatea divină primordială era subdivizată și ea în trei, dând naștere celor nouă principii. 
Pentru Dante, nouă este cifra cerului, fiind simbol al dragostei. 
Arhitectura creștină a căutat în mod deosebit să exprime numărul nouă. Astfel, sanctuarul de la Parayle – Mondial este luminat de nouă ferestre. Cele nouă muze reprezintă în științe și cu precădere în arte, totalitatea cunoștințelor umane. 
Pe plan liturgic, „novena” reprezintă desăvârșirea, timpul complet. 
De asemenea, după cele scrise în Evanghelii, Iisus, a fost răstignit la ceasul al treilea, își începe agonia la ceasul al șaselea (când s-a făcut întuneric), și trece în lumea de dincolo, în glorie, în ceasul al nouălea. 
Claude de Saint-Martin vedea în numărul nouă distrugerea oricărui trup și a virtuții oricărui trup. Nouă, fiind ultimul din seria de cifre, anunță deopotrivă un sfârșit și un nou început, adică o mutare pe un alt plan (al întregii lumi materiale). Aici se regăsește ideea de naștere nouă (Nașterea din Nou) și de germinare, precum și cea de moarte. 
Prezența acestor idei a fost semnalată în mai multe culturi cu privire la valorile simbolice ale acestui număr. 
Fiind ultimul dintre numerele aparținând universului care s-a manifestat, nouă deschide faza transmutațiilor (cel până în zece – IO). El exprimă sfârșitul unui ciclu, finalul unei curse, închiderea unei verigi (simbolul inelului, a brățarei, a cingătoarei, a coroanei, „Za de fier” – „Za-moș-e” (Zamolxe), legătura „cea bătrână” (veșnică) de care nu putem scăpa).



Cerbul de aur geto-tracic





Țapul de aur geto-tracic


Tezaurul geto-tracic de la Panaghiuriște are două rhytonuri cu reprezentarea superbă a „Cerbului de aur” (două, pentru că vor fi două cataclisme; semn al Cerbul Sharabha „cel cu opt picioare”). 
Sharabha apare reprezentat pe Cupele Marii Uitări (dublu tronconice – „tip clepsidră”) din Tezaurul Princiar Getic de la Agighiol, în Tezaurul Princiar Getic de la Porțile de Fier ( pe coif și cupă), și în Tezaurul Princiar Getic de la Peretu – pe coif („Ba – Sarabha”, de unde și Sharabhi Terrei și conducătorii noștri Basarabi). 
Este un symbol al Dublei realități pe care o vom trăi (zona Nodului, a „amețelii). Acest cerb apare și în alaiurile de mascați ce vin în ajun de An Nou, ca Prag al timpului. Cerbul este și o reprezentare simbolică a Pomului Cosmic al Vieții. 
Pe stema de la Baia apare cu capul retezat, ca semn al posibilei lui întârzieri (ca și cataclism) , prin adoptarea unor anume reguli de viață planetară (fără fier). Cerbul are o „stea” în frunte (symbol rotitor) – ce apare și pe aplicele bovidee din Tezaurul geto – dacic de la Craiova. 
Cerbul reprezintă și Pomul Cosmic al Vieții (Încrengătura), care va fi „jupuită” de crengi în timpul cataclismului cosmic periodic (tranșarea lui Osiris în bucăți). Din coroana bogată a coarnelor de cerb vom rămâne cu un singur corn (rhyton) de țap Pan, cu un singur Ram din copacul vieții („noi de la Ram ne tragem” – Geții de Aur primordiali).
Din simbolul „Cerb”, se va trece la „Țap” (vezi rhytonul cu cap de țap). Numele de „țap” vine posibil de la țeapă (coarnele ascuțite). Satirii şi faunii erau creaturi mitologice considerate a trăi în pădurile din Grecia şi Roma antică, jumătate-oameni, jumătate-ţapi, periculoşi, laşi şi desfrânaţi. 
Ei sunt amintiţi în lucrările lui Praxiteles, Hesiod, Euripides, Sophocles etc. 
Conform lui Plutarch (De defectu oraculorum), Pan, Zeul-Ţap, a murit în timpul domniei împăratului roman Tiberius, în secolul I după Christos – aceasta fiind singura consemnare a morţii unui zeu în literatura greco-romană. 
În Mitologia română, R. Vulcănescu menţionează că satirii şi faunii stau la baza personificărilor demonice ale caprei şi a ţapului în mitologia popoarelor din sud-estul Europei; în mod deosebit, tracii au perpetuat rolul ritual al caprei, acesta păstrându-se până azi în cutumiarul românesc magico-mitic, după cum putem vedea din colinde. 
În Evul Mediu, imaginea satirilor se confunda cu a demonilor, iar a lui Pan cu Baphomet, Zeul cu Coarne. Capra, ca și Țapul, greu de stăpânit, face sărituri spectaculoase la nevoie. Așa va fi și saltul apocaliptic și de metamorfozare prin care vom trece, ca un salt spațial și temporal (o altă realitate).




Berbecul din aur - tezaur geto-tracic



Un alt rhyton reprezentativ pentru acest tezaur este cel cu reprezentarea „Berbecului de aur”. Mânerul acestuia are reprezentat o figură de leu (Zeița Sarmis – symbol al Forței Vieții), ce se „întinde”  între Lumea Veche (baza vasului) și buza vasului ce ne va aduce Lumea Nouă, amestecată – leul are tendința de a bea și el din vasul de ritual, pentru că Forța Vieții se va lua de la noi pentru un timp. Zeul Dionysos (Bachuss) apare șezând (tronând; symbol al Timpului Amețit – când vom fi amețiți fără să bem (urmând ruperea formelor vechi – Judecata de Apoi și apariția formelor noi);  al Nodului lui Isis, al celor două „capete” ale timpului (Nou și Vechi) ce se vor „înnoda”), iar bacantele înconjoară vasul într-un dans frenetic, amețitor (ca o horă „nebună”). 
Rhytonurile erau vase de ritual ale Geților de Aur (din Vechea Religie Valaho – Egipteană), făcute special spre a nu putea fi puse jos, până la consumarea întregii catități de lichid (așa cum ne vom „consuma” și noi perioada de transformare apocaliptică planetară, fără a o putea opri).
În inventarul acestui tezaur apar trei amfore de tip Rhyton cu cap „uman” (trinitatea) sau divin (Marea Zeiță, Creatoare, dar și Distrugătoare – Amazoană). Una dintre acestea are pe frunte cele două capete ale Timpului, ce „se caută” spre a se înnoda (Nodul lui Isis, sau Hercule).



 
Sfinxul uman ce apare pe mâner reprezintă Taina acestui fenomen de neexplicitat științific. Semiovele de la partea superioară reprezintă „ouălele” creației ce va veni (sunt încă în expectativă). Jos, în față, apare chipul Leului (Zeița Sarmis – Forța Vieții). Pe altă amforă de tip rhyton cu cap „uman” sau divin apar doi grifoni la partea superioară; aceștia sunt cei ce rup formele vechi (animale fantastice). Asemenea griforni mai apar în România pe matrița de bronz descoperită la Samisegetusa Regia, pe fundul Cupelor Mari Uitări (Tezaurul Princiar Getic de la Agighiol și Tezaurul Princiar Getic de la Porțile de Fier), pe Coifurile de paradă dacice descoperite la Piatra Roșie, pe Coiful getic de aur de la Coțofenești, dar și în alte tezaure sud-dunărene (ex. Aplicele de la Letnița, din Bulgaria). Leul „zburător” aflat pe mâner reprezintă pe Sarmis – Forța Vieții, cea care se va lua de la noi pentru un timp (de aceea este „zburătoare”).
Amfora cu două toarte din aur are reprezentați pe aceste toarte fauni sau oamenii – cai (centauri – cei ce cunosc taina) ce „menesc” asupra conținutului vasului ritualic. Aici, în retortă, se pregătesc „mugurii” noii vieți ce va veni. De aici se va ridica noul Pom al Vieții Viitoare. Caii erau „sfinți” pentru că țineau cu cele patru picioare lumea în care trăim întinsă, nelăsând-o să se facă sul. De aceea se spune că acest animal doarme în picioare. De aceea Geții de Aur primordiali îmbrăcau cu aplice de aur și argint harnașamentele cailor lor, făcându-i astfel adevărate altare umblătoare. Aici apar doi Centauri, pentru că este vorba de două Lumi (cea veche și cea care va să vină), ca în cazul Cerbului Sharabha, cel cu opt picioare (cel ce va avea în stăpânire două lumi).
Tava cea Mare Rotundă, sau Fiala are pe ea reprezentate chipurile umane „rotitoare” ce semnifică mersul înainte al vieții și al reîncarnărilor. Vom schimba fața, dar sufletește vom fi tot noi. Roata carmică (a Fortunei) ne–a prins în vâltoarea ei magică. De aceea apar la centru (început) mai puține chipuri umane și mai mici (așa erau și oamenii, mai mici și mai puțini), iar apoi mai multe chipuri și mai mari spre marginea tipsiei de aur (la sfârșitul timpului).
Strălucirea acestei Comori de la Panaghiuriște ne amintește de comoara regelui Decebal ce a fost „transferată” în tezaurul imperial de la Roma, salvând de la faliment acest imperiu și creându-i posibilitatea de a evolua și a ține sub control întreaga lume mediteraneeană pentru alte sute și sute de ani. Adunată în mii de ani, această comoară cu valențe internaționale, își datora valoarea și mărimea nu numai poporului geto – dacic, dar și tuturor semințiilor salvate la ultimul potop planetar, ce au răsplătit ospitalitatea și omenia cu care au fost întâmpinați în Arca Munților Carpați. Biserica Omului de la Adamclisi a fost ridicată spre a aminti acest fapt, iar sus pe metereze, sunt reprezentate națiile salvate, alături de Pomul Vieții neamului lor.
Comoara de la Panaghiuriște este datată în perioada secolelor IV-III î.Hr., în plină epocă elenistică – după cum spun istoricii -, dar și în plină perioadă de înflorire a Frăției principilor Geți. Tot din acestă perioadă apar și tezaurele de la nord de Dunăre de la Agighiol, Peretu, Porțile de Fier, Coțofenești și Băiceni – Cucuteni. Strălucirea lor ne face să uităm de semnificația simbolurilor închistate în aur. Arta meșterilor bijutieri este dusă la extrem, iar imagistica acestor vase de ritual este magnifică.



Eroi Reali, ”ascunși” în Mitologia Folclorului Românesc



Chiar dacă ”unii” s-au chinuit, de-a lungul secolelor, să ”șteargă” istoria adevărată a poporului român, nu au reușit. 
Dacii, românii au reușit totuși să păstreze, să ”ascundă” și să transmită generațiilor care au urmat, adevărul istoric.
Se știe de toată lumea că românii au fost și sunt o nație inteligentă, inventivă. 
Cei mai mari inventatori ai lumii - Henri Coandă, Petrache Poenaru, Traian Vuia, Nicolae Paulescu, Ana Aslan și mulți alții, au fost de naționalitate română. Gândiți-vă numai la faptul că toată tehnologia modernă de astăzi se bazează pe invenții făcute de acești români și de mulți alți români care voit au fost trecuți în anonimat de către ”cei dușmănoși”, pentru ca românii de ieri și de astăzi să nu ridice fruntea.
Dar, unde puteau strămoșii noștrii să ”ascundă” adevărul istoric ?
Oameni buni, adevărul istoric este chiar sub ochii noștri, este ”ascuns” în cel mai sigur loc, la care ”unii” nu s-au gândit - ”la vedere” cum spune românul, în Mitologia Folclorului Românesc.
Românii au avut din toate timpurile o multitudine de obiceiuri, basme și poeme referitoare la dragoste, credință, regi, prințese, vrăjitoare, zmei, căpcăuni etc. 
Cel mai mare colecționar de basme din folclor a fost nuvelistul și povestitorul Ion Creangă, care, printr-un limbaj foarte pitoresc, a dat viață unor povești acum clasice, ca Harap Alb sau Fata babei și Fata moșului. 
Alt editor prolific de basme preluate din folclor a fost Petre Ispirescu, care, în secolul XIX a publicat un număr impresionant de volume conținând un număr mare de nuvele și basme din mitologie. Ele sunt centrate în jurul unor personaje populare asemeni lui Făt-Frumos, prințesa Ileana Cosânzeana, monștrii Zmeii sau Căpcăunii, Dragonul Balaur sau creaturi fantastice precum Zâna Bună sau malefica Muma Pădurii.
După minuțioase cercetări ale unor oameni cu inimi curate de români, s-a descoperit că mulți eroi din Mitologia Folclorului Românesc au existat cu adevărat. La baza acestor descoperiri stau izvoarele scrise sau ”cioplite” în piatră, aur, argint.
Iată un exemplu, din sutele de exemple decriptate deja :
Prințesa Ileana Cosânzeana, oricât de uimitor ar suna, a existat ca persoană reală. 
Născută aproape de oraşul de astăzi Cernavodă în Helenopolis lângă Metropola grecească antică Agropara (Cernavodă). 
Făcea parte din triburile numite la daci Preoți Șamani-Luptători și la greci Ziner, după numele Spiritelor Naturii pe care le slujeau -Zâne și Zâneri.  
Tatăl ei a fost Regele Tribal Cozsson (Cossonos), cel care în timpul regelui Cezar Augustus a bătut prima monedă dacică numită COSON. 
Numele ei dacic, mai precis spus getic fiindcă era o getă, a fost Alleinna Cossono-Zenya. 
Bunica ei apare pe un monument în Athena luptând contra Regelui Darius în campania sa din Tracia şi Dacia Dunăreană. 
Alleinna s-a elenizat luîndu-și numele de Helena Cossen Zenya. 
Cossen Zenya a atacat Roma, în timpul regelui Duras  şi a condus trupele dace, celtice şi sarmatice. 
A devenit un fel de Athena-Bendis - Zeița războinică a barbarilor -în luptele duse contra merdarienilor (romanilor).



Helena Cossen Zenya a fost zeificată ca semi-zeu mai ales la celţi cu numele de Alleynna Cossana. Legenda există şi astăzi în Țara galilor şi în Irlanda. 
A apărat Athena contra unei campanii militare romane de pedepsire a grecilor fiindcă au devenit solidari cu barbarii. 
În ”Martyrion” Athena,  îi apare numele pe monument ca Regina Barbarilor -  Helenna Cosseno'Zenya de unde derivă pronunția Cosânzeana.
Helenna Cosseno'Zenya a anunţat, toată lumea barbară, că între barbari s-a născut un Rege al regilor care va învinge Roma (Merdarul) şi va face din neamul omenesc naţiunea Lui. 
Timp de o lună,  în timpul asediului Romei, Cezar auzea pe Helenna Cosseno'Zenya - Regina Geţilor şi a tuturor barbarilor anunţănd naşterea la Betleem a lui Iisus. ”Un Mântuitor undeva în lumea barbară”.
Ca urmare, romanii au numit-o Ilenae Vestalia - Elena vestala -  Femeia-Oracol. 
Helenna Cosseno'Zenya, apare cioplită, alături de Victoria şi Fortuna, chiar pe Forumul Roman şi astăzi.



După apariția oficială a Creștinismului, Biserica a canonizat-o pe Helenna Cosseno'Zenya ca sfântă - Sf. Vestitoare Elena Barbara. 
Se amintește că Helenna era o fiică de prinț din Sciția Moesia Superioară şi a proorocit domnilor şi domniilor lumii să renunțe pașnic la domnia lumii şi să o închine Regelui Regilor, Mântuitorul neamului omenesc, care nu se uita la fața omului, nu ținea seamă de sânge şi rasă şi dădea libertate la toţi, în a cărui împărăție nu au loc stăpânii și în care nu există sclavi, umilind astfel pe Cezar Augustus în a cărui domnie s-a născut Iisus. 
În Levantul ”Barbarilor Educați”, căci Iudeii, Fenicienii, Grecii şi Egiptenii erau considerați barbari dar educați şi egali cu Roma în credință şi știință, se spune că Helenna Cosseno'Zenya a apucat să vadă la faţă pe Apostolii DOMNULUI, Marcu şi Andrei.
Cosseno'Zenya a fost socotită Întâi Vestitoare de Hristos cu Apostolii şi a fost Protectoarea Moesiei şi a Sciţiei, până la slavizare şi la apariția regatelor Bulgare şi Sârbe în Tracia Sub Dunăreană. 
Se pare că Biserica Slavă nu a agreat-o pe Helenna Cosseno'Zenya în panteonul sfinţilor. A prohibit-o în anumite perioade deoarece amintea de un neam străvechi, mai vechi decât slavii şi de o Biserică autohtonă mai veche decât cea slavă. 
Populaţia românească însă a ”ascuns-o”  pe ”DOAMNA LOR” în basme şi legende, acolo unde Biserica nu avea curajul să o prigonească. 
Cosseno'Zenya a rămas în acest tărâm al legendelor folclorice. 
Românii au adoptat-o, din nou, în perioada Evului Mediu.
La fel ca în zilele noastre, mulţi nu mai ştiau precis cine anume era Helenna Cosseno'Zenya, dar ştiau că este din "pământul lor", "o fiică a neamului de os domnesc" şi trebuie transmisă povestea ei urmaşilor, prin viu grai.
În zilele noastre, din fericire, adevărata identitate a Helennei este redescoperită și scoasă la lumină pentru ca toți românii să afle și să transmită mai departe povestea adevărată a ”Doamnei Noastre”, frumoasa și viteaza prințesă Ileana Cosânzeana. 
Deși în Canonul Ortodox există pomenirea Sf.Elena Varvara Bine-vestitoare a lui Hristos, diferitele Biserici, toate creștine, dar toate ostile între ele, au trecut peste sufletul românilor. 
Din fericire, pentru românii de ieri și de astăzi,  Istoria nescrisă a ţării a rămas ”ascunsă”, refugiată în LEGENDELE FOLCLORULUI  ROMÂNESC,  acolo unde copiii chicotesc de bucurie să afle întâmplări despre domni, regi și regine, zmei și voinici.



Din Athena, unde a murit, osemintele Elenei Cosseno'Zenya,  strănepoata Reginei Morgana (Mergana Bargan) a Tribului Corvis şi a Regatelor Daco-Scitice, Morgan şi Zenares, din Martyrion - Athena şi din Legende - Zâna blondă cu părul auriu, Ileana Cosânzeana, veghează peste neamul ei care trăiește astăzi în România. 


Fosta proprietate a lui Sir Sean Connery a fost scoasă la vânzare pentru 30 de milioane de euro

 


Proprietatea din imagine, construită pe o colină cu vedere la mare în Cap de Nice, a fost cândva reședința lui Sir Sean Connery, cunoscut de toată lumea pentru interpretarea personajului James Bond în filmele din anii 1960, 1970 și 1980. 




Potrivit agentul de intermediere  Knight Frank, frumoasa proprietate a fost scoasă la vânzare pentru 30 de milioane de euro (34 milioane USD).

Conacul inspirat de Belle Epoch emană arhitectura clasică franceză, cu ”wisteria” urcând peste fațada sa și o cascadă de grădini amenajate care se întind spre mare. 




Grădinile recent renovate urmăresc o potecă până la drumul mării, unde se poate ajunge la plajele din apropiere.



Locuința are în interior un complex de fitness, o sală de gimnastică și o piscină interioară, cu vedere la Mediterana. Nivelul piscinei include, de asemenea, o zonă de servit masa și bucătăria principală.




Terenurile de 1,24 acri cuprind o a doua piscină cu apă sărată și două case de oaspeți independente.

Casa principală, ca și restul proprietății, este un mix de vechi și nou, cu detalii de epocă, cum ar fi podele din lemn bogat, cu scândură largă, și geamuri contemporane de la podea la tavan, precum și un lift.




O cameră de familie separată, cu propria chicinetă, se află la nivelul principal și servește astăzi ca birou de acasă.




Există cinci dormitoare răspândite pe cele cinci niveluri ale conacului, inclusiv o suită principală cu balcon privat și două apartamente cu baie.




Sir Sean Connery, în vârstă de 89 de ani, nu mai deține proprietatea, însă zona, chiar în afara orașului Nisa și la o distanță scurtă de condus de Monaco, rămâne un magnet pentru bogați și celebri, potrivit agentului de listare, Edward de Mallet Morgan și a agentul de intermediere Knight Frank.

Adorarea celor trei Magi din Est





Adorarea Magilor, mozaic bizantin din anul 526 d.Hr.C., Basilica Sant 'Apollinare Nuovo, Ravenna, Italia


Unii susțin că în imagine sunt trei magi cu căciuli frigiene.

Privind cu atenție detaliile din imagine, eu zic că cei Trei Magi sunt trei Regi traco-geto-daci.





Basoreliefurile de pe Columna lui Traian ne arată 
îmbrăcămintea, încălțămintea și vestitele căciulițe
purtate de Daci


În creștinismul occidental, sărbătoarea Bobotezei, cunoscută și sub numele de Ziua Magilor, este sărbătorită în fiecare an pentru a comemora vizita magilor din est la nou-născutul Prunc Isus.

Imaginea acestor trei înțelepți din Răsărit, care oferă daruri valoroase și se închină Fiului lui Dumnezeu, este inevitabil legată de iesle.

Cu toate acestea, povestea magilor nu se regăsește în cele patru evanghelii canonice: în afară de Evanghelia după Sfântul Matei, celelalte trei texte biblice nu spun nimic despre ele.

Cine erau acei Magi ? Cine au fost cei trei regi misterioși care l-au vizitat pe Pruncul Iisus ?

Magii Evangheliei Sfântului Matei: câți erau ?

Evanghelia Sfântului Matei în care este povestită Adorația Magilor, spune următoarele :

„L-am născut pe Iisus în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, magii veniți din Orient au apărut în Ierusalim. (...) Aceștia, după ce l-au auzit pe rege, au pornit și iată că steaua pe care o văzuseră în est era în fața lor, până a sosit și s-a oprit peste locul unde se afla băiatul. Când au văzut steaua, s-au umplut de o bucurie imensă. Au intrat în casă; au văzut copilul cu Maria, mama sa și, înclinându-se, l-au închinat; Apoi și-au deschis piepturile și au oferit daruri de aur, olceni și mir. ” (Matei 2,1 și 9-11)”

Este frapant faptul că Matei nu menționează numărul exact de înțelepți din Orient.

Conform tradiției, însă, erau trei. Este probabil ca acest număr să fie ales ca corespondență cu cele trei daruri date lui Isus: aurul, tămâia și mirul.

Cu toate acestea, în alte tradiții acest număr variază.

În Orient, de exemplu, tradiția dictează că magii erau de fapt 12.

În plus, primii artiști creștini au răspândit și diferite figuri.

De fapt, există un tablou în cimitirul San Pedro și San Marcelino în care apar doar doi magi.

Cu toate acestea, o pictură situată în Muzeul Lateranului arată trei, în timp ce o alta din cimitirul Domitila reflectă faptul că erau patru.

În cele din urmă, într-o vază a Muzeului Kircher, Magii sunt opt.





Sarcofag, secolul al III-lea d.Hr.C. în care apar doi magi oferind cadouri Pruncului Iisus.
Muzeul Vaticanului, Roma, Italia. 



Cum se numeau magii ?


Ca și în cazul numărului lor, numele acestor înțelepți ne sunt necunoscute și, din nou, au ajuns la noi prin tradiția populară.

Din nou, numele date acestor figuri biblice variază în funcție de locuri.

Astfel, în timp ce în tradiția occidentală, cei trei magi erau Melchior, Gaspar și Baltasar - și provin din Persia, India și, respectiv, din Babilon -, tradiția siriană spune că numele lor erau Larvandad, Hormisdas și Gushnasaph.
Tradiția armenească susține că Kagba, Badadakharida și Badadilma sunt numele lor reale.

După ce magii au adus darurile pentru Isus, ei s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim, așa cum regele Irod le-a cerut și să aducă noutăți despre locul unde se afla copilul.
Înțelepții l-au crezut pe Irod când le-a spus că vrea să meargă în acel loc pentru a se închina personal regelui nou-născut.
Cu toate acestea, printr - un vis, Dumnezeu i-a avertizat să nu se întoarcă la Irod și magii „au plecat spre țara lor pe o altă cale.“ (Matei 02:12)



Magii și Sfânta Elena



Astfel se încheie povestea magilor, sau așa se pare.

Izvoarele istorice mai au multe de povestit.

În timpul secolului al IV-lea d.Hr.C., Sfânta Elena, mama împăratului roman Constantin, a început o căutare pentru localizarea moaștelor credinței creștine și se pare că, după ce a găsit rămășițele magilor din Persia, le-a dus la Constantinopol.
În secolul al V-lea, aceste moaște s-au mutat în Milano.






Elena de Constantinopol (1495). Ulei de Cima da Conegliano.



Când orașul Milano a fost cucerit în 1164 de Federico Barbarroja, împăratul Sfântului Imperiu Roman, moaștele au fost predate lui Rainald von Dassel, arhiepiscopul de Köln și depuse în catedrala din Köln, unde se află și astăzi.
Un cufăr mare acoperit cu aur a fost construit pentru a adăposti aceste rămășițe.
Acest relicvar, cunoscut sub numele de Reliquary of the Three Kings, este cel mai mare din lumea occidentală și a atras milioane de pelerini la Catedrala din Köln de când presupusele rămășițe ale magilor au ajuns în oraș, în secolul al XII-lea.




Relicvarul celor Trei Înțelepți expus în Catedrala din Köln, Germania. 


Surse :

Biblia : Standard King James Version , 2014. [Online]
christianity.about.com, 2015. Trei Regi - Înțelepți din Răsărit. [Online]
Drum, W., 1910. Magi. [Online]
Destinații sacre, 2015. Catedrala din Köln. [Online]
www.cologne.de , 2015. Catedrala din Köln. [Online]

Strămoşul drapelelor europene, este Steagul de Luptă al Dacilor








Stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene.

O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară - lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.

Urme vechi, româ­neşti, se găsesc de-a lungul şi de-a la­tul Continentului European.


Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.

De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.

Sunt pline subsolu­rile Muzeului de la Cra­covia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.

În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi sim­plu, nimeni nu ştie unde este.

În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare.

Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.
Cel mai frumos exem­plar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit pâ­nă acum în Europa, se află în Ger­­mania.
Fai­mosul Stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­ţişare şi urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, a ajuns până în Ger­mania.

Este vorba despre un „Dra­co” masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Ko­blenz - unul dintre cele mai frumoase oraşe me­die­vale ale Germaniei.





„Draco” este numele dat de euro­peni capu­lui de lup.


Vechiul Stin­dard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.




Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.

O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii în­flăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spec­taculos.

Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor.
Este mai agre­siv de­cât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma.
Are o bogăţie de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de.
Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trece­rea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum func­ţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.

Nu mai este îndo­ia­lă: aşa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic.

Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când i se spune că „Draco” e iden­tic cu re­pre­zentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apro­piere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are co­respondenţe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania.

Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei ex­poziţii de o mare anvergură, mu­zeo­grafa relatează următoarele:
„Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de fru­mos ? Nu ne-am în­şelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.

Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.

Cu ochii min­ţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

La ieşirea din expoziție, în ma­gazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albu­mele oficiale ale expo­ziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.

În cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, la pa­gina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi.



Regele Arthur şi Stindardul cu Cap de Lup

Imagine din Cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”



Numele autorilor cărții sunt Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba.


Iată ce afirmă autorii cărții :


„Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Ro­man şi a avut un mare viitor pe melea­gu­rile bretone.
Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bre­tonă, care a devenit redu­tabilă, vreme de secole.
Steagul a venit împreună cu ei.
Lupul avea botul din me­tal, care continua cu un gât puternic.
Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele.
Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător.
Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adver­sarilor, cât şi asupra pro­priilor trupe.
Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului.





Desen după stela funerară cu cap de lup 

de la Chester, din Anglia


Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, încât fiecare detaşament din cohor­tele armatei romane poseda un asemenea steag.
El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu”.





Lupul dacic, în lupta de la Hastings



Bretonii s-au ataşat atât de mult de Stin­dardul cu Cap de Lup şi Trup de Șarpe, spun în continuare autorii, încât nume­roase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic.

Pe malul francez al Atlanticului, în Bre­tania şi Normandia, Lupul dacic flutură pe primă­riile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vre­mea luptelor dintre daci şi romani.

După războaiele cu dacii, Capul de Lup sau „Balaurul Dacic”, cum îi spune istoricul Vasile Pârvan, sau «Draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident, a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie.

Romanii au fost impre­sionaţi de efectul psiho­logic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg Conti­nentul European.

Este şi teoria istoricilor bre­toni, care în cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, demon­strea­ză, aşa cum am mai spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor.

Brutus I, strămoşul mitic al bre­tonilor, care a ve­nit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Ga­lilor de azi, cunos­cutul „Draigh Goch”, are un balaur roşu pe fond alb-verde.

Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Breta­nia, pe steagurile din zonă.

Se pot vedea, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plo­melin, şi „Draco”, de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana.


 


Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon



Lo­calnicii, spun toți la fel, că dragonul moş­tenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului.
„E ceva sfânt pentru noi”, spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină.
Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre cre­din­ţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. „Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «Draconari», purtători de «Draco»”.

Eric caută sub tejgheaua magazinului său şi scoate la iveală două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dra­gonul galez. Amintirile l-au emoţionat.

„Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul”, spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său.

Oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, Stindardele Da­cice, um­flate de vânturile aces­tea nebune ale Bretaniei sau de vânturile de pe culmile și de pe văile din Carpați, sau de pe câmpiile din nordul și sudul Dunării, sau mai știu eu de unde ?


NOI, ROMÂNII DE ASTĂZI, AVEM DATORIA DE ONOARE DE A NE AFLA RĂDĂCINILE ADEVĂRATE ȘI DE A NE AȘEZA STRĂMOȘII PE LOCUL MERITAT DE DREPT ÎN ISTORIA OMENIRII !