TUAREGII, ultimii REBELI din SAHARA

 

Strainii i-au numit in deradere „tuaregi”, preluand un stravechi termen arab, twareg, ce insemna „cei abandonati de zei”, aluzie la traiul lor dur din inima celui mai mare desert al planetei. Ei si-au spus simplu Imashaghen – oamenii liberi. Si poate ca, in imensitatea de nisip si in noptile reci ale desertului din care razbateau acordurile cutremuratoare ale muzicii lor, ei au stiut cel mai bine ceea ce sunt... ultimii rebeli ai Saharei.

Astazi exista extrem de putine texte antice care sa vorbeasca despre originile tuaregilor si despre prima parte a istoriei lor. E ca si cum ei ar fi fost dintotdeauna in inima Saharei. Primul istoric care ii mentioneaza este Herodot. El ii numeste garamantes, termen de origine greaca, si ii descrie drept locuitori ai unei natiuni marete, o natiune ale carei granite se intindeau de la limita vestica a Egiptului pana aproape de Oceanul Atlantic. Tot Herodot ne spune ca acesti garamantes isi construisera complicate sisteme subterane de irigatii, ca vanau trogloditii din pesteri folosindu-se de care de lupta trase de cate patru cai, ca avea turme imense de cai si de vite si ca organizau caravane, facilitand comertul dintre marile orase ale Africii de Nord. Religia lor se asemana cu cea a egiptenilor iar defunctii erau inmormantati in mici piramide.

Romanii, la randul lor, au intretinut stranse relatii comerciale cu garamantii, cumparand de la acestia sclavii obtinuti in urma luptelor cu triburile vecine, sare si grau. Roma oferea, in schimb, vin, ulei si, nu in ultimul rand, influenta ei civilizatoare. Astfel se face ca vechii tuaregi foloseau baile dupa model roman in fosta lor capitala, Garama. Si totusi, romanii nu i-au considerat niciodata civilizati, si au adaugat denumirii lor termenul „barbarus” – cel devenit cu timpul, berber. Razboinici caliti in luptele din desertul arzator al Saharei, garamantii nu s-au sfiit insa sa atace in secolul I d.Hr. forturile romane, si sa intre in conflict cu cea mai puternica armata a lumii antice. In fruntea cetelor de nomazi se afla un luptator pe care Roma nu avea sa il uite multa vreme, Tacfarinas.

Tiqfarin – spiritul darz al tuaregilor

Primele revolte au izbucnit in anul 5 d.Hr, in randul tribului Musulamii (nomazi originari din Algeria si Mauretania de azi), si s-au intins pe durata a aproape doi ani. Roma insa era prea puternica pentru rebelii dezorganizati, si distrugea rapid incercarile acestora de autonomie. Nu avea de unde sa stie ca in randurile propriei armate se afla un tanar soldat al carui scop era tocmai acela de a deprinde tacticile de lupta ale legionarilor si de a le impartasi apoi celor de un sange cu el.

Nu se stiu exact motivele care au dus la revolta ulterioara a musulamiilor. Cel mai probabil, ocuparea de catre romani a locurilor de pasunat pentru vite precum si intentia acestora de a-i transforma pe nomazi intr-o populatie sedentara prin interzicerea accesului pe vechile rute ale caravanelor, au fost motive suficiente pentru declansarea razboiului. Iar acesta izbucneste in anul 15 d.Hr, odata cu dezertarea lui Ticfarinas (numele latinizat al lui Tiqfarin) si cu preluarea de catre acesta a puterii militare in randul tribului Musulamii. Sub ordinele sale, bandele dezorganizate de rebeli erau de acum o armata in toata puterea cuvantului. Organizati in batalioane si detasamente, dupa un model apropiat de cel latin, musulamii lovesc repetat armata romana si izbutesc o serie de victorii minore. Era momentul in care flacara revoltei incepea sa se aprinda si in randul altor triburi de garamanti. Maurii condusi de rebelul Mazippa, si Cinithii din sudul Tunisiei de azi, au fost primii care au raspuns chemarii razboinice a lui Tacfarinas.

Patru consuli l-au infruntat pe liderul nomad timp de 10 ani, fara ca vreuna dintre parti sa poata pretinde o victorie decisiva. La Roma, in schimb, pretul graului crescuse ametitor din cauza conflictelor iar imparatul Tiberius se vedea pus in fata unor revolte fara precedent din partea populatiei. Mai mult, rebelii ii trimit soli prin care cer recunoasterea libertatii si retragerea armatei romane, facandu-l pe imparat sa exclame in culmea indignarii: „Nici macar salbaticul de Spartacus nu a indraznit sa isi trimita solii la imparat!”. De cealalta parte, Tiqfarin reusise sa distruga aproape in toatalitate legiunea a III-a Augusta si sa sadeasca in randul semenilor sai ideea unui razboi de eliberare nationala. Astfel, in ciuda pierderilor mari de vieti omenesti, armata rebelului continua sa creasca si asta impotriva faptului ca musulamii aveau in fruntea lor, mai nou, un rege pro-roman. Parea ca viteza net superioara a barbarilor, capacitatea acestora de a se face nevazuti in desert si de a lovi pe neasteptate acolo unde nimeni nu se astepta, nu va putea fi contracarata niciodata de lentele legiuni ale Romei. Dar poate ca tocmai aceasta incredere a vechilor tuaregi a fost si cea care le-a adus infrangerea.

In fruntea armatelor romane din provincia Mauretania Caesariensis era numit Publius Cornelius Dolabella, un barbat pentru care retragerea nu era niciodata o optiune. In anul 24 d.Hr, dupa respingerea unui asediu al garamantilor, proconsulul roman decide sa faca ceea ce nimeni nu incercase inaintea sa, urmarirea rebelilor in inima desertului. Era practic o sabie cu doua taisuri, Dolabella fiind constient ca o mobilizare a musulamiilor ar fi echivalat cu un dezastru pentru Roma. Intregul succes al operatiunii ar fi trebuit sa fie dat de elementul surpriza. Iar tactica romanului a functionat.

Impartindu-si armata in patru corpuri expeditionare, pentru a putea acoperi o suprafata cat mai mare, Publius Cornelius Dolabella s-a indreptat spre ascunzatoarea rebelilor, Auzea (Sour el-Ghozlane, in Algerul de azi), ascunzatoare a carei locatie o aflase in urma tradarii unui prizonier. A fost poate mana destinului ca mandrul Tacfarinas sa nu trimita santinele si garzi in acea noapte fatidica. Fara a fi constienti de pericol, increzatori in siguranta refugiului lor, rebelii s-au trezit inconjurati de legionarii al caror singur gand era acela de a razbuna 10 ani de umilinte. Iar ceea ce s-a intamplat atunci avea sa intre in istorie. Realizand ca nu exista cale de scapare, razboinicii lui Tiqfarin s-au aruncat intr-o lupta sangeroasa ce a degenerat, la final, intr-un veritabil macel. Garzile de corp ale liderului rebel au ramas langa acesta pana cand au fost ucise pana la ultima, iar nisipul desertului incepuse sa musteasca de sangele miilor de morti. Constient ca nu mai existau sorti de izbanda, Ticfarinas alegea atunci sa isi ia singur viata, aruncandu-se asupra unui rastel de sulite. Rezistenta sa fusese infranta, nu insa si cea a nomazilor desertului. Dupa doar doua decenii, in anul 45 d.Hr, musulamii se ridicau din nou la lupta.

Incercarile imparatilor romani de a-i sedentariza au esuat lamentabil si nici macar tentativa imparatului Traian de a le oferi un teritoriu chiar mai mare decat cel pe care il avusesera in prealabil nu a convins prea multi rebeli sa renunte la stilul lor de viata. Imensitatea desertului, libertatea si traiul nomad se aflau de prea multe milenii in sangele vechilor tuaregi.

Rebelii desertului

Sub influenta romana, tuaregii adopta religia crestina, religie pe care o vor pastra insa doar cateva secole. Este perioada in care ei isi formeaza adevarata identitate nationala, sub conducerea lui Tin Hinan, eroina legendara venita, se spune, din Muntii Atlas. Respectul pentru ea este prezent si astazi, nomazii numind-o inca „Mama a tuturor”. Tin Hinan s-a remarcat prin rezistenta indarjita in fata valului arabo-islamic din Africa de Nord, reusind o serie de victorii rasunatoare impotriva cuceritorilor arabi. Uniti initial in jurul primei lor Tamenokalt (regina), tuaregii au refuzat insa planurile acesteia de distrugere a resurselor de hrana si a oraselor, ca tactica de descurajare a arabilor. Tin Hinan a fost ucisa in timpul unui asediu (cel mai probabil in secolul al VIII-lea) iar tuaregii s-au convertit cu timpul la religia islamica.

Chiar si asa, rebelii desertului si-au pastrat vechile obiceiuri si, o recunosc chiar ei, nu sunt cei mai ferventi practicanti ai islamismului. In fapt, spun tuaregii, ceea ce au adoptat de la arabi a fost respectul fata de semeni, refuzul de a consuma carne de porc si rugaciunea, desi aceasta din urma nu are loc in moschei ci in corturi metamorfozate in lacasuri de cult la purtator. Mai mult, tuaregii continua si azi sa se inchine zeilor desertului: piatra, apa, focul, muntii, oazele si copacii. Ritualul spalarii mainilor a fost inlocuit cu spalatul simbolic al mainilor cu nisip, o deviatie usor de inteles daca ne gandim cat de pretioasa este apa in imensitatea desertului. Tuaregii sunt si azi convinsi ca in spatele fiecarui om exista un spirit – numit de ei djenun – ce poate influenta viata acetuia in rau sau in bine.

Drama nomazilor desertului incepe odata cu secolul al XIX-lea si cu tendintele coloniale ale Frantei. Au avut loc numeroase lupte intre cele doua tabere si, nu de putine ori, masacrele au inrosit nisipul Saharei cu sangele a mii de oameni nevinovati. Poate cel mai cunoscut lider tuareg din timpul razboaielor cu Franta a fost Moussa ag Amastan, un indarjit luptator pentru libertatea neamului sau, silit insa, dupa decenii de razboi, sa semneze pacea de la Paris. Incepand cu 1917, Franta ocupa in totalitate fostele teritorii ale tuaregilor iar confederatia de triburi a acestora a fost desfiintata si reorganizata.

Nici dupa obtinerea independentei fostelor colonii franceze, soarta tuaregilor nu a fost insa mai fericita. De fapt, teritoriul pe care il stapanisera pana nu demult a fost impartit intre nu mai putin de cinci state: Mali, Niger, Algeria, Libia si Burkina Faso. Deportati din Algeria in zone extrem de sarace si lipsite de apa, arestati abuziv doar pentru a fi siliti sa paraseasca tarile in care traiesc, obligati de noile guverne, in special cel din Mali, sa renunte la vechile obiceiuri si sa se indrepte catre agricultura sau munca in marile orase, tuaregii s-au ridicat la lupta in anul 1960, revolta fiind stinsa cu greu, trei ani mai tarziu, de armata. Dar nu a fost decat inceputul. In 1990, rebelii s-au strans din nou si au intrat in conflict cu autoritatile din Mali si din Niger, declarand independenta fostelor lor teritorii. A fost nevoie de interventia Frantei si a Algeriei ca negociatori, pentru ca partile beligerante sa ajunga la un compromis. Dupa alte lupte sporadice care au avut loc dupa anul 2000, violentele intre fortele guvernamentale si insurgentii tuaregi ce militeaza pentru un teritoriu al lor au reinceput in anul 2007.

Oamenii albastri

Istoricii spun ca tuaregii ar putea fi cei mai vechi locuitori ai Africii de Nord, poate chiar mai vechi decat stramosii egiptenilor, si ca existenta lor se poate intinde pe mai mult de 10.000 de ani. Este posibil ca ei sa fi fost autorii celebrelor picturi rupestre din Tassili n’Ajjer (Algeria), vechi de circa 8000 de ani, care infatiseaza o Sahara ce abunda de viata si care se aseamana cu o savana infloritoare.

Tuaregii, grup al berberilor, au propria limba (tamashek) si propriul alfabet compus din semne geometrice (tifinagh), descendent direct al stravechilor scrieri pre-romane din antica Numidie. Mandri, individualisti, razboinici de temut, ei au refuzat cu obstinatie sa fie asimilati in viata marilor centre urbane. Au preferat sa ramana pana in ziua de azi stapanii rutelor din desert, si nimeni nu poate spune ca va cunoaste tainele Saharei mai bine decat o fac tuaregii. Nimeni si nimic nu i-a putut supune in totalitate, iar faptul ca existenta lor continua neintrerupt si nechimbat de atatea milenii este cea mai buna dovada in acest sens.

Li se mai spune si oamenii albastri, aluzie la turbanul celebru (tagelmust) pe care orice adult il poarta si la hainele traditionale din par de camila vopsite, evident, in albastru. De fapt, tagelmust este unul dintre simbolurile barbatiei, care se ofera tinerilor la 16 ani, alaturi de o sabie cu doua taisuri, ca semn al intrarii acestora in randul celor maturi. Dupa casatorie, barbatul este obligat sa poarte turbanul permanent, chiar si atunci cand doarme. Se crede ca acesta il va apara de spiritele rele. Este cert insa ca in desert el este un lucru indispensabil. Doar cine nu a fost in Sahara nu poate cunoaste utilitatea unui tagelmust in timpul unei furtuni de nisip.

Chiar daca sunt musulmani, tuaregii au adaptat religia islamica mai vechilor lor credinte. Astfel, femeile se bucura de o mare libertate, fiindu-le permise chiar si relatiile cu barbati inainte de casatorie, un fapt de neacceptat intr-un stat islamic. Ele nu sunt obligate sa isi acopere fata, iar daca o fac, se intampla numai pentru a se proteja de nisipul care vine de peste tot. Mai mult, societatea tuarega este una matriliniara, a nu se confunda cu una matriarhala (puterea se afla totusi in mainile barbatilor). Ca si nomazi, tuaregii refuza sa cultive plante. Ei prefera sa obtina grau sau alte cereale in urma comertului, oferind la schimb produse animale: piei, carne, lapte sau branzeturi. Negocierea reprezinta o alta traditie, orice targ fiind precedat de discutii contradictorii care pot dura chiar si cateva ore.

Viata tuaregilor se schimba insa. Locul vechilor caravane este luat de automobilele de teren ale companiilor straine din tarile nord-africane, mult mai rapide si mai rezistente decat camilele. Secetele majore din perioada anilor 1968-1973 si 1981-1985 au facut ca peste 80% dintre animalele comunitatilor de tuaregi sa piara de sete. Mii de oameni si-au pierdut viata, multi dintre ei fiind copii. Iar daca tuaregii au acceptat ajutoare internationale pentru a-si putea hrani copiii, adultii mandri au refuzat, ca intotdeauna, orice mana intinsa. Este povestea unui neam mandru ce refuza cu obstinatie sa piara sau sa renunte la modul sau de viata.

https://www.descopera.ro/cultura/4613317-tuaregii-poporul-care-refuza-sa-piara

Cina în Munții Dagestan. Viața satului de munte caucazian - Rusia

 

DESCOPERIRE SOCANTA : OAMENII NU SUNT De Pe PAMANT !

 

TIMPUL TRECE MAI REPEDE ca Niciodată ! Fenomen Incredibil !

 

”Grădina Cișmigiu” - Tărâmul tinereții Bucureștiului

 

Pe 10 octombrie 1779 Alexandru Ipsilanti, domnul Munteniei, pentru a avea o bună apă de băut, a dat poruncă să se construiască două cișmele în București. Prima cișmea s-a făcut pe locul unde e astăzi grădina înspre partea ei din strada Știrbei Vodă și în dosul acestei cișmele și-a construit locuința Dumitru Suilgi-Bașa, șeful lucrărilor, numit marele Cișmigiu (cuvânt de origine turcească, mai mare peste cișmele), ce era însărcinat cu supravegherea curgerii și scurgerii apelor. Când se vorbea de aceste locuri, se obișnuia să se spună numele funcționarului, de unde grădina a căpătat numele Cișmigiu.

La începutul secolului al XIX-lea, Cișmigiul era cunoscut și sub numele “Grădina și Balta lui Dura neguțătorul” și avea o întindere mult mai mare ca în ziua de azi. De multe ori în timpul inundațiilor, când Dâmbovița se revărsa, apa din Cișmigiu ajungea până la zidurile Mănăstirii Sărindar, care se afla pe locul unde e azi Cercul Militar.

Încă de la 1830 generalul Pavel Kiseleff a dat dispozițiuni baronului Boroczin să sece balta mocirloasă care se afla în mijlocul orașului și să transforme terenul într-o frumoasă grădină publică. Modificarea însă a suferit amânări din cauza evenimentelor administrative, totuși lucrările s-au continuat mai târziu, pe vremea domnitorilor Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Sub domnia acestuia din urmă s-a amenajat un adevărat parc occidental, lăsându-se însă și câteva din plantațiile vechi, sălbatice, care aduceau o umbră binefăcătoare în zilele călduroase de vară.

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, la 1847, a fost chemat de la Berlin grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, originar din Istdorf, fiind însărcinat cu alcătuirea planului de înfrumusețare și îngrijire a tuturor grădinilor, și în câțiva ani terenul mocirlos a fost transformat într-o frumoasă grădină.

Acest horticultor german a fost acela care a întreprins aici o “luptă pe viață și pe moarte cu mlaștinile cărora natura le-a hărăzit să producă numai molime și noroi”.

Wilhelm Mayer, om priceput și de mare ispravă, a avut însă nenorocul să se prăpădească prea de timpuriu, în 1853, când a fost trimis să pavoazeze localitatea Turnu-Roșu, unde trebuia să vină în vizită împăratul Francisc Iosif I. Acolo, în urma muncii depuse, s-a îmbolnăvit și a murit, dar a fost adus la București și înmormântat în cimitirul Bisericii Evanghelice, nu departe de Grădina Cișmigiu, care i-a fost atât de dragă și căreia îi sacrificase ultimii ani ai vieții sale.

După abdicarea lui Gheorghe Bibescu, la tronul țării a venit Barbu Știrbei, fostul ministru de interne, care a hotărât ca mai întâi să se sape un heleșteu pe o suprafață de peste un hectar, iar mai apoi să se facă un canal cam de doi kilometri lungime, legat cu Dâmbovița, destinate pentru împrospătarea apei din lac. La aceste lucrări însuși domnitorul consacra două ore pe zi pentru a supraveghea și a da directivele necesare.

După săparea heleșteului și canalului de legătură cu Dâmbovița, s-a început facerea drumurilor, adică a aleilor. Toate lucrările au fost realizate prin licitație publică și atunci când prețurile erau prea ridicate și nu conveneau, licitațiile se repetau.

Ca o dovadă privind ordinea și seriozitatea de care oficialitățile dădeau dovadă, reproducem dispozițiile Departamentului din Năuntru (Ministerul de Interne):

“Preumblarea în grădină este slobodă tuturor pe drumurile și locurile destinate pentru aceasta, de la răsăritul soarelui până la 10 ceasuri seara și în nopți cu lună până la 12 ceasuri, însă spre a fi ferită grădina de orice vătămare și necuviință se pun regulile următoare care să fie respectate de toți deobște, fără cea mai mică osebire:

Cu trăsura sau călare nimeni nu este slobod să intre, oprindu-se acestea la locurile hotărâte pentru acest sfârșit.

Vânzătorii de deosebite lucruri de mâncare și orice altele vor sta afară din raionul grădinii

Dobitoacele, precum câini și alte, sunt poprite cu totul de a intra în grădină.

Nimeni nu este slobod a călca pe iarbă sau pe oricare altă plantație, precum nici a rupe ceva din grădină oricât de neînsemnat.

Vânarea peștelui din bazin este poprită cu desăvârșire.”

Această dispoziție din septembrie 1852 a fost iscălită din partea ministerului de directorul D. Ioanid.

“Hrisoavele spun…. că de mult, dar nu așa de demult, sub domnia lui Vodă Bibescu, Dâmbovița, care curgea cam pe drumul de azi al Bulevardului Elisabeta, se revărsa, când veneau ploile mari, și forma o baltă mare cât cuprinsul dintre Liceul Lazăr, până dincolo de strada Brezoianu. Sub domnia lui Vodă Bibescu a fost adus un grădinar neamț cu nume lung, Karl Friedrich Wilhelm Meyer, să facă o grădină acolo unde era balta. A făcut-o și a murit. Oasele lui sunt îngropate la Șosea, lângă colonada Iordache, acolo unde pe vremuri a fost un cimitir catolic.

Cișmigiul (i se zice astfel fiindcă odată cu grădina s-a fost săpat o cișmea), Cișmigiul însă trăiește și astăzi, va mai dăinui încă multe secole de aici încolo. Asta e soarta grădinarului, îmi spunea într’o zi cu glas cald, domnul Rebhun, cel care din 1910 a schimbat și schimbă Grădina Cișmigiu într-un rai. Asta e soarta grădinarului, să nu-și vadă niciodată opera sfârșită. Un grădinar, ca sa poată vedea cu ochii ceea ce a desenat pe hârtie, ar trebui să träiască cinci sute de ani, ori din timpurile biblice nu se mai cunoaste un asemenea caz.

Cișmigiul nostru… al meu și al dumitale, cititorule, Cișmigiul în care ne-am adăpostit “trasul la fit” în ora de germană; Cișmigiul în care ne-am trăit prima dragoste, în care am suferit întâia deziluzie. În care ne repezim azi, între două treburi, și pierdem câteodată condica de prezență la birou, făcând în schimb câte o conchistă, primăvara. În care vom veni și mâine, când vom fi pensionari sau bătrâni, să ne citim gazetele și să privim senini la jocurile copiilor și cu reminiscențe la dragostea tinerilor. Cișmigiul acesta dintotdeauna mi-e drag. Îi urmăresc metamorfoza, cum urmărești dezvoltarea unei fetițe frumoase. Mă bucură fiecare înfrumusețare a lui, fiece aspect nou. De pildă, de vreun an încoace, rondul cela în stilul grădinilor cu dale de piatră, cu coloane dorice, cu panouri de fier, cu belșugul de flori, nu vi se pare o poiană a raiului?

Foile din plăcintă nu trebuie să le numeri daca vrei să-ți tihnească plăcinta, spune înțelepciunea poporului, dar noi o să ne facem că nu cunoaștem zicala și o să scormonim din ce e făcută minunea aceasta de formă și culoare.

Pietrele presărate cu știință sunt ale havuzurilor dărâmate, coloanele albe mândre au fost găsite aruncate pe maidanul de lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor, iar din fierăria unui pavilion al Palatului Regal s-au făcut panourile care susțin perdelele de viță sălbatică și de zorele. Uite, așa, din resturi, vechi podoabe ale unor case dărâmate, din vase de alamă, cumpărate cu kilogramul la turnătoriile de clopote, cu pietre furate noaptea din grămezile uitate pe străzi de primărie (să nu te superi, domnule Rebhun, că-ți divulg faptul), Grădina Cișmigiu se înfrumusețează mereu.

Copacul monagam care crește numai în Japonia se numeste ginko-biloba și se poate vedea la noi, în Grădina Cismigiu, cam în dreptul cascadei (care se va preface și ea). Domnul Rebhun a sădit copacul acesta acum 18 ani și abia acum a început să dea rod, fructul pe care-l face e de culoarea corcodușei, cu gustul măslinei. La prima vedere, copacul, unic în lumea vegetalelor prin credința sa de care vom vorbi, n-are nimic deosebit decât poate frunza, de formă ciudată. Dacă vă uitați însă mai cu atenție, vedeți că are două tulpine crescute dintr-o rădăcină, deosebite și totuși împreunate. Una din tulpine e femela, cea cu fructul, cealaltă e masculul.

Dacă tulpina aceasta e tăiată, cealalta rămâne stearpă pentru toată viața, florile ei nu pot fi fecundate decât cu soțul cu care a crescut. Floarea sfântă a Indiei depărtate, lotusul sacru, a înflorit și ea pentru întâia oară anul acesta, nu departe de ginko-biloba.

Lângă debarcader, într-un țarc făcut pentru creșterea nuferilor, pe tăvi de frunze ceroase, se înalță tulpina subțire a floarei roșii și sfinte. Minunea acestei înfloriri se întâmplă pentru întâia oară în Europa și l-a costat pe domnul Rebhun multă caznă și atenție ca s-o vadă înfăptuită.

larna mai ales a trebuit să poarte lotusului de grijă, ca unui vlăstar sfânt ce e și să-l apere de cel mai mic frig, ceea ce nu e tocmai ușor într-un bazin deschis și înghetat. Acum, dacă vrejile rădăcinilor n-ar fi tăiate în fiecare zi, într-un an lacul ar fi acoperit în întregime de lotuși, așa de repede și de ușor se înmulțesc. Câte nu s’ar putea spune despre el, dar un lucru trebuie să-ți spun cu dinadinsul, cititorule, că avem acolo, în căsuța cea mică de Iângă Liceul Lazar, un bun și înțelegător prieten, un ins care a simțit ce ne e drag și a îndrăgit și el dragostea noastră, numai că noi trecem și ne bucurăm și nepăsători plecăm apoi aiurea, pe când el rămâne mereu acolo, un fel de Sfântul Petru al paradisului Cișmigiu. E domnul Rebhun, cel cu înfățisșarea sălbatică, dar cu sufletul de autentic poet”.

Surse:

George Potra, Din Bucureștii de altădată: Grădinile Capitalei, Imprimeriile Curentul, 1942

M. Ursu, Cișmigiul, Ilustrațiunea română, septembrie 1932

https://dosaresecrete.ro/gradina-cismigiu-o-istorie-veche-cu-oameni-destoinici-si-competenti/?fbclid=IwAR25o7el_bb9JBVPOTGdTjTzlVykJPVbroVcF-P7ipz3jpU-Ynce8RwrgFQ

Ce ironie ! Să vină un străin să lupte pentru daci în timp ce „piticii„ culturii românești îi îngroapă !

 

Piticii culturii românești de genul unui Boia sau Patapievieci, primul remarcându-se prin faptul că îi consideră pe români un popor insignifiant în istoria și cultura europeană, fără drepturi istorice în Transilvania, iar al doilea fiind celebru prin emanații pseudointelectuale de genul “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu…” sau “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”…, așadar, piticii culturii românești vor avea încă o ocazie să le stea vorbele în gât, cu tot cu conținutul lor filozofic, ca urmare a declarațiilor fabuloase făcute de un reputat om de știință german, doamna Barbara Deppert Lippitz, arheolog, probabil cel mai mare expert în aur din Europa.

Fiind prezentă în România pentru analiza brățărilor dacice din aur, a căror autenticitate este dincolo de orice discuție, Barbara Deppert Lippitz ne spune: “Sunt unul dintre specialiștii cei mai cunoscuți, nu numai în Europa, ci în toată lumea, și spun adevărul. Civilizația dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în țara dumneavoastră. ” (Marius Fincă – “Cine sunt strămoșii noștri?”).

Ce ironie! Să vină un străin să lupte pentru daci în timp ce autoritățile științifice românești îi îngroapă, lăsând în paragină cetățile dacilor, eliminându-i din manuale…

Într-un interviu acordat revistei Formula As, arheologul german ne mai spune și alte lucruri extraordinare. Iată câteva extrase semnificative din acest interviu:

“Voi sunteti cu siguranta urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Au lasat putina latina, pentru ca latina era limba oficiala, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, si foarte putine obiceiuri, dar ei nu au putut sa schimbe structura poporului dac, pana la plecarea lor si nici dupa aceea. Poporul român, care desigur a suferit si alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ. Legatura românilor cu natura este mult mai profunda decat a celorlalte popoare europene. Si aceasta este cea mai importanta mostenire pastrata de la daci. Dacii erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.”

“Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare. Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care are istoria scrisa in propriul ei aur. Si asta este un lucru rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri. Probabil ca numai in America de sud, la Bogota, in celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o intreaga istorie gravata in aur, asa cum aveti voi. Nici la Luvru, nici la British Museum si nici in muzeele din Statele Unite nu gasim ce exista in muzeul dumneavoastra de istorie. (este vorba de Muzeul Național de Istorie din București – n.m.) Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decat ale tarilor respective. Este regretabil ca voi, romanii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisa in aur, asa cum ati fi meritat. Si cand spun “ati fi meritat”, ma gandesc la ceea ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe care aurul vostru a avut-o in construirea unei civilizatii demne de marile civilizatii ale lumii. Aici, la voi, nu gasim aur cumparat sau obtinut prin cuceriri, ca in celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, in exclusivitate, de aur autohton.”

“Voi, poporul roman, puteti sa va mandriti cu originea voastra si sa va considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au radacini in batrana Europa.”

Fără alte comentarii!

Daniel Roxin

https://www.dir.org.ro/barbara-deppert-lippitz-arheolog-german-romania-este-singura-tara-din-europa-care-isi-are-scrisa-istoria-in-propriul-ei-aur/?fbclid=IwAR2L4Sen6jxZj70SqJ9tPnyZQIIaCNzFuHV4wmqbvQ8YvEHLmW9TdpGHRcI

LEGENDA lui ”PEGASUS”

 

Calul a fost mereu un prieten credincios al omului. Tocmai de aceea există mituri în toate culturile de pe acest glob. Să ne amintim de caii fermecați din vechile basme românești. Însă cel mai cunoscut este Pegasus, din mitologia greacă.

În mod tradițional, această creatură a fost reprezentată ca un cal înaripat, complet alb. Potrivit legendei, Poseidon, zeul mărilor, era tatăl său, în timp ce mama sa era gorgona Medusa.

Perseu a reușit să o ucidă pe gorgona Meduza în timp ce aceasta dormea. Din gâtul ei sângerând au luat naștere cei doi fii dăruiți de marele zeu Poseidon, Chrysaor și calul înaripat Pegasus.

Moartea Meduzei

Nașterea celor doi fii,  Pegasus și Chrysaor 

„Pegasus” –  înseamnă “puternic” în limba greacă. Era un armăsar alb divin, care s-a înălțat la ceruri, ajungând în Olimp și devenind slujitorul lui Zeus. Acolo a fost protejat de Atena, care l-a dus pe muntele Helicon. Acolo, în locul unde Pegasus a lovit cu copita, a apărut fântâna Hippocrene – “Izvorul calului”, sursa de inspirație a Muzelor.

Atena l-a dăruit apoi lui Bellerophon, cel care încerca de multă vreme să îl prindă. A dormit într-o seară în templul Atenei și acolo a visat-o pe marea zeiță. Când s-a trezit din vis a văzut o zăbală din aur, cu ajutorul căreia l-a prins și îmblânzit pe Pegasus. Acesta l-a ajutat pe Bellerophon să înfrângă pe temuta Himera.

Pegasus și Bellerophon

Din trufie Bellerophon a dorit să zboare către ceruri, alături de zei. Mânia lui Zeus a fost maximă. A trimis un tăun care l-a înțepat pe Pegasus și acesta l-a aruncat pe Bellerophon din zbor. Unele legende spun ca acesta ar fi murit, altele că ar fi rămas orb și trist în viața sa pământească.

Pegasus a urcat din nou în Olimp, având misiuni glorioase. L-a ajutat pe Eos să aducă zorile, pe Apollo să aducă soarele și chiar pe Zeus, aducându-i tunetul și fulgerul.

După moarte, Zeus l-a transformat în Constelația Pegasus.

Constelația Pegasus

Pegasus a rămas un simbol al înțelepciunii și sursa de inspirație a poeților.

Michel de Nostradamus : medic, astronom, profet

 

Portretul lui Nostradamus pictat de fiul său Cezar

Michel de Nostradamus s-a născut în orașul Saint-Rémy, în Provincia Franceză, în 14 decembrie 1503. A fost primul născut dintre cei 18 copii născuți din căsătoria formată de Jacobo de Nostredame - notarul evreu al orașului - și Renata de Saint-Rémy. Atât bunicii materni cât și paterni, învățați în matematică și medicină, l-au introdus în farmacopee, medicină, matematică și astrologie.

Familia lui provenea din tribul evreiesc din Isahar, care, în mod curios, este considerat risipitor în ghicitori și profeți. În jurul anului 1480, un edict regal a ordonat tuturor evreilor să se convertească, sub amenințarea cu confiscarea tuturor proprietăților lor dacă refuzau să facă acest lucru. Abraham Salomón, străbunicul lui Michel, a ales să se convertească luând numele de familie de Nostredame. Un nume de familie pe care, mai târziu, celebrul său nepot l-a transformat în Nostradamus gândindu-se că, în acest fel, ar suna mai bombastic și mai misterios.

Încă din copilărie, Nostradamus a studiat astrologia, astronomia și matematica, Zodiacul lui Lubok cu Soarele, Luna, cele patru anotimpuri și cele douăsprezece semne ale zodiacului. 

Jean de Saint-Rémy a fost mândru de vocația medicală a nepotului său și a devenit primul său profesor. Datorită influenței lor, la vârsta de 14 ani, Michel era deja un intelectual bine educat, capabil să citească, să scrie și să vorbească corect nu numai franceza și ebraica mamei sale, ci și latina, greaca și italiana. În plus, avea cunoștințe avansate de matematică și a învățat foarte devreme să folosească astrolabul, să cunoască stelele și să descrie conjuncțiile astronomice. 

Intrarea Facultății de Medicină a Universității din Montpellier, unde a studiat Michel de Nostradamus

La vârsta de 14 ani, Michel a călătorit în orașul vecin Avignon pentru a intra la Facultatea de Arte. Acolo avea să petreacă următorii trei ani. Mai târziu, în 1522, s-a înscris la Universitatea din Montpellier, una dintre cele mai cunoscute școli de medicină din Europa. Acolo își va latiniza numele, transformându-l în Nostradamus. Atât în ​​Avignon, cât și în Montpellier, Michel i-a uimit atât pe profesori, cât și pe colegii de clasă prin pregătirea sa, memoria incredibilă și facultățile ciudate.

În timp ce Nostradamus călătorea, a întâlnit diverși doctori, alchimiști, cabaliști și mistici renascentişti cu care a început să interacționeze într-un mod ascuns și discret.

În anul 1537 tragedia l-a lovit pe Nostradamus în cel mai crud mod, când soția și copiii lui au murit din cauza ciumei. Parcă pentru a uita toate acestea și a se redescoperi, Michel a început una dintre cele mai călătorite etape din viața sa, făcând turnee în Italia și Franța în mai multe rânduri. În aceste luni și de-a lungul călătoriilor sale a început să exploreze diverse învățături mistice, sporind zvonurile despre presupusele sale puteri profetice.

După lunga sa călătorie, în timpul căreia s-a ocupat să-și îmbogățească cunoașterea și totodată să afle remedii de vindecare a unor boli, în 1546 Michel s-a stabilit la Marsilia și s-a dedicat fabricării de elixire, parfumuri și filtre de dragoste, devenind parfumier și farmacist. 

S-a recăsătorit cu o văduvă bogată pe nume Anne Ponsarde Gemelle, cu care, din nou, a fost tată în mai multe rânduri.

 

A elaborat unul dintre cele mai apreciate amestecuri ale sale, capabile să vindece sterilitatea feminină pe baza urinei de miel, sânge de iepure, picior stâng de nevăstuică înmuiat în oțet tare, corn de căprioară pudra, bălegar de vacă și lapte de măgăriță.

Un amestec care, se pare, i-a făcut posibil ca florentinei Ecaterina de Medici, nepoata Papei Clement al VII-lea și soția regelui Franței Henric al II-lea, să înceapă să dea naștere copiilor într-un mod prodigios după unsprezece ani de căsnicie sterilă.

Nostradamus își îngrijea clienții în timpul zilei și stătea noaptea închis într-un observator pe care îl instalase în partea de sus a casei sale.

De teama ca viziunile lui să nu provoace calomnii – așa cum de fapt s-a întâmplat – a preferat să-și păstreze profețiile pentru el. 

În 1542 i-a scris fiului său Cezar : ”Fiind uneori pătruns pentru o săptămână întreagă de inspirația care mi-a umplut studiile nocturne cu un miros moale, am compus, prin lungi calcule, cărți de profeții scrise oarecum obscur și care sunt preziceri perpetue de astăzi până în anul 3797. Lăsați-i pe unii oameni să-și scuture din cap cu scepticism din cauza extinderii profețiilor mele pe o perioadă atât de lungă și totuși, toți vor fi realizati și înțeleși în mod inteligibil pe tot Pământul.”

În 1555 a decis să-și facă publice celebrele predicții, iar succesul său a fost de așa natură încât a fost solicitat imediat la curte, unde regele Henric al II-lea l-a umplut cu daruri. În anii următori, prestigiul său avea să crească până la limite nebănuite atunci când una dintre previziunile sale, cea legată de moartea regelui, s-a împlinit.

Ultimii săi ani de viață au fost marcați de boli frecvente precum artrita, insuficiența cardiacă și guta, care îl slăbeau zi de zi. La 2 iulie 1566, un edem cardiopulmonar a ajuns să-i provoace moartea, cu puțin timp înainte de răsăritul soarelui.

Cei care l-au cunoscut în mod intim au asigurat că cu câteva zile înainte de a muri el a scris aceste cuvinte în latină cu propria sa mână: „ Hic prope mors est ” („moartea mea este aproape”) .

Statuia lui Nostradamus din orașul francez Salon-de-Provence

Este de netăgăduit că Michel de Nostredame, mai cunoscut sub numele de Nostradamus, este renumit în principal pentru publicarea colecției sale de profeții intitulată  „The Prophecies”. 

Nostradamus este recunoscut drept autorul multor predicții precise despre diferite evenimente mondiale majore, inclusiv Revoluția Franceză, Al Doilea Război Mondial și 11 septembrie 2001. Dar poate mai puțin cunoscut este faptul că Nostradamus a lucrat o vreme ca farmacist, apoi a studiat medicina. Cartea de bucate scrisă de el conține rețete atât pentru ”poțiuni magice”, cât și pentru ”gemuri”.

Nostradamus a intrat la Universitatea din Avignon la vârsta de 14 ani, unde a primit educația clasică obișnuită a vremii. După aproximativ un an de studenție, Nostradamus a fost nevoit să părăsească Avignon atunci când a izbucnit o epidemie de ciumă, ceea ce a forțat universitatea să-și închidă porțile. Se pare că Nostradamus și-a petrecut acest timp călătorind prin țară, căutând ierburi medicinale și lucrând ca farmacist.

La câțiva ani după ce a lucrat ca farmacist, Nostradamus a intrat la Universitatea din Montpellier ca student la medicină. Când directorii universității au descoperit care fusese postul său anterior, l-au expulzat, întrucât meseria de farmacist era considerată o „meserie manuală”, deci continuarea cursurilor a fost interzisă de către statutele Universității.

În acest fel, Nostradamus a pornit din nou, călătorind în toată Franța și ajungând chiar în Italia. Datorită cunoștințelor sale de farmacist, Nostradamus a tratat pacienții bolnavi de ciumă. La acel moment, practicile obișnuite folosite pentru tratarea pacienților includeau folosirea poțiunilor pe bază de mercur, sângerarea și îmbrăcarea lor în haine impregnate cu usturoi.

Nostradamus nu a făcut nimic din toate acestea. În schimb, a implementat măsuri de igienă eficiente, menținându-și pacienții curați și îndepărtând imediat cadavrele infectate de pe străzile orașului. 

Pe de altă parte, Nostradamus a administrat diete cu conținut scăzut de grăsimi și a recomandat pacienților săi să respire aer curat. 

Nostradamus este considerat și creatorul unui remediu numit „pastile de trandafiri”, făcute din măceș, fructul măceșului. Aceste pastile le-au oferit pacienților vitamina C, care aducea alinare celor ce sufereau de ciuma ușoară.

Trandafirul lui Nostradamus

Datorită experienței sale de farmacist, Nostradamus a reușit să scrie o carte intitulată Traité des fardements et confitures, care poate fi tradusă ca ”Tratat despre frumusețe și confituri”. Se pare că această lucrare a fost publicată pentru prima dată în 1555, deși prologul ei datează din 1552. Tratatul lui Nostradamus a fost un best-seller la vremea lui, deși rețetele sale pot să nu fie toate originale pentru Nostradamus însuși.

„Tratat despre frumusețe și gemuri”

În prima parte a tratatului său, a cărei temă este „frumusețea”, Nostradamus oferă, printre altele, rețete pentru vopsirea părului blond, prepararea unei paste de dinți pudră (cu scoici de sepie și scoici calcinate) și pentru prepararea unei „poțiuni de dragoste”. Ingredientele pentru această „poțiune de dragoste”, de exemplu, au inclus sângele a șapte vrăbii masculi, chihlimbar, mosc, vin cretan și zahăr. Se credea că această „poțiune de dragoste” era capabilă să trezească dorința iubitului de a avea un contact sexual atunci când câteva picături din această poțiune erau introduse în gură prin sărut.

Zahărul pare a fi un ingredient proeminent în rețetele lui Nostradamus, iar acest lucru devine și mai clar în a doua parte a lucrării sale, cea care se ocupă de „cofetarie”. Printre rețetele din acest capitol se numără una pentru dulceața de cireșe, al cărei titlu a fost tradus după cum urmează:

„Să facem dulceață de cireșe la fel de limpede și vermilionată ca un rubin fin și de o bunătate, aromă și virtute excelente, astfel încât cireșele să se păstreze perfect pentru mult timp, fără să mai adauge altceva decât fructele în sine și să fie demne pentru a fi servite unui rege pentru excelența sa supremă”.

Existau și rețete de coajă de portocală confiată - „Pentru a face coajă de portocală confiată, folosind zahăr și miere, care vor fi extraordinar de delicioase”, pere confiate și marțipan. Având în vedere că zahărul era un articol de lux pe vremea lui Nostradamus, aceste delicatese dulci puteau fi preparate doar de cei bogați.

Ediția franceză a „Tratatului de frumusețe și dulcețuri” publicată la Lyon în 1555

Pământul şi Soarele sunt corpuri cerești înconjurate de tuneluri magnetice, care se deschid la fiecare opt minute

 

Știința a descoperit, în urmă cu doar câțiva ani, că peste tot în lume se deschid ”portaluri” către alte ”lumi”. 

De fapt, oamenii au crezut întotdeauna că mai există ceva dincolo de lumea noastră. Toate religiile lumii menționează că există un ”tărâm al sufletelor” unde pleacă ”cei vii” care au ”decedat” pe Pământ.

Dar să vedem ce spun oamenii de știință :

Pământul şi sistemul nostru solar sunt prinse într-un imens tunel magnetic. 

Situaţia Terrei, singura noastră “casă”, “un fir de praf suspendat pe o rază de soare”, cum spunea astronomul Carl Sagan, fondatorul programului de căutare a inteligenței în Univers (SETI), rămâne în centrul multor întrebări şi studii referitoare la relaţia Terrei cu restul Universului.

Sistemul Solar

Cercetări recente, efectuate de specialişti de la Universitatea din Toronto, Canada, susţin că ar exista un imens tunel magnetic, un sistem de “filamente magnetice gigantice”, în care sistemul nostru solar şi Terra ar fi captive. Existenţa a două structuri magnetice, care înconjoară sistemul solar, era cunoscută încă din anii 1960, dar astronomii nu reuşiseră, până acum, să le identifice natura şi nici distanţa care le separă.

Pământul şi arhitectura sistemului solar şi a galaxiei noastre

Sistemul nostru solar este format din Soare, steaua din centrul sistemului, cea mai importantă sursă de energie pentru viaţa pe Terra, din planetele care gravitează în jurul Soarelui (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, la care se adaugă misterioasa planetă Nibiru, o planetă ipotetică, a noua din sistemul solar), împreună cu sateliţii naturali ai acestora, plus alte obiecte cosmice – planete pitice, asteroizi etc.

Sistemul nostru solar se află în Braţul Orion (Pintenul Orion/ Pintenul Local) al Galaxiei Calea Lactee, galaxie care cuprinde peste 200 de miliarde de stele. Braţul Orion are o lungime de circa 10 000 de ani-lumină şi o lăţime de 3 500 ani-lumină. Sistemul solar se află, aproximativ, la jumătatea Braţului Orion, spre exterior, într-o cavitate numită Bula Locală, la 26 000 de ani lumină de Centrul Galactic.

Sistemul nostru solar s-a format în urmă cu peste 4,6 miliarde de ani şi este înconjurat de Centura Kuiper, în formă de inel, formată din materie primordială.

BRATUL ”ORION” al GALAXIEI NOASTRE

Imensul tunel magnetic in care se află Pământul şi sistemul solar

Cercetările recente ale astrofizicienilor canadieni, în frunte cu Jennifer West, spun că “două structuri luminoase, de pe părţi opuse ale cerului”, despre care s-a crezut, până acum, că sunt separate, în realitate sunt conectate printr-un fel de “filamente”, ca nişte cordoane, care delimitează un tunel în jurul sistemului nostru solar, implicit al Pământului.

TUNELUL MAGNETIC al PĂMÂNTULUI

Aceste structuri care închid Pământul ca într-un tunel nu sunt vizibile cu ochiul liber, ci doar cu ajutorul telescoapelor cu unde radio. Un radiotelescop este diferit de telescopul optic prin faptul ca operează intr-o lăţime de bandă de frecvenţă radio din spectrul electromagnetic, putând detecta si colecta informaţia de la sursele radio.

Cercetătoarea Jennifer West declara, într-un interviu, că, dacă am privi spre cer şi am face un exerciţiu de imaginaţie, luând ca reper puncte opuse de pe bolta cerească, “dacă am avea ochi care să poată vedea lumina cu ajutorul undelor radio”, s-ar putea observa această structură ca un tunel în orice direcţie am privi.

Pintenul Polar Nordic

Deşi identificate încă din anii 1960, de către Mathewson & Milne şi numite de atunci “The North Polar Spur” (“Pintenul Polar Nordic” – NPS) și ”The Fan Region” (“Regiunea ventilator”), cele două structuri gazoase imense (cei mai strălucitori nori cosmici din galaxia noastră) au fost conexate abia acum, în studiile astronomilor canadieni, care le descriu ca având nişte “cozi” lungi, de circa 1 000 de ani-lumină.

Deoarece câmpurile magnetice nu există izolat, în următoarea etapă a cercetărilor, specialiştii sunt preocupaţi de felul în care tunelul magnetic în care se află Pământul se conectează la tunelurile magnetice ale Soarelui, ale sistemului nostru solar, ale galaxiei.

Studiile despre tunelul magnetic în care se află Pământul şi sistemul nostru solar sunt importante nu numai pentru a completa cunoştinţele referitoare la felul în care s-au format şi evoluat galaxiile, ci şi pentru a identifica “portaluri” ascunse în câmpurile magnetice din vecinătatea Terrei, care să faciliteze călătoria în spaţiu, călătoria în timp.

”CALEA LACTEE” - STRUCTURA

“Portaluri” ascunse în câmpul magnetic al Terrei

“Portalurile” spre alte lumi au fost, multă vreme, doar un subiect science-fiction. În ultimul timp, însă, ştiinţa confirmă existenţa portalurilor “de spaţiu şi/ sau timp”, de dimensiuni diferite, invizibile, care se închid şi se deschid de zeci de ori în fiecare zi, la interferenţa câmpurilor magnetice ale Terrei şi ale Soarelui. Cercetătorii de la NASA le numesc “Puncte X” sau “regiuni difuze ale electronilor”.

O misiune NASA – Magnetospheric Multiscale Mission – special destinată studierii acestui fenomen, a constatat că portalurile se formează la interferenţa câmpului geomagnetic cu vânturile solare, pot provoca furtuni geomagnetice şi explică, de exemplu, şi formarea aurorelor boreale, când particule energetice pătrund prin aceste deschideri.

”PORTALURI” (TUNELURI) CĂTRE ALTE LUMI

Jack Scudder, reprezentant NASA, sublinia, înainte de ipoteza lansată de Jennifer West, despre tunelurile magnetice, că nu se ştie exact ce sunt aceste “portaluri”, dar că “sunt invizibile, instabile şi indefinite, se deschid şi se închid fără avertizare şi nu avem după ce să ne ghidăm”. Scudder nu numai că nu neagă existenţa unor astfel de “tuneluri”, unele permanente, altele de doar câteva secunde, prin care pătrunde un flux urias de energie, dar este convins că, in scurt timp, harta cosmică va trebui să fie refăcută.

Tunelurile magnetice despre care vorbesc cercetătorii canadieni, identificate cu ajutorul simulărilor pe computer, sunt un fel de “corzi magnetice” gigantice în jurul Pământului, în jurul Sistemului solar (la o distanţă de 350 de ani-lumină), al Căii Lactee şi, dacă ipoteza lor se confirmă, perspectivele în explorarea cosmosului, în redefinirea noţiunilor de timp şi spaţiu, în privinţa posibilităţii de a călători în timp sunt spectaculoase.

Pământul şi Soarele – tuneluri magnetice la fiecare opt minute

Cercetările făcute de NASA, în 2008, în cadrul “Plasma Workshop”, din Huntsville, Alaska, au pus în evidenţă existenţa unor portaluri – un fel de cilindre magnetice, largi cât Pământul şi lungi de aproximativ 6 400 de kilometri – între Terra şi Soare – care se deschid pentru 15 – 20 de minute, la fiecare opt minute.

Prin aceste tuneluri circulă, cu viteze de circa 150 de milioane de kilometri pe oră, particule de înaltă energie, numite “evenimente de transfer de flux” (FTE). Dacă un astrofizician de la Centrul pentru Zbor Spaţial din Maryland, SUA, mărturisea că, în urmă cu zece ani, nu se ştia nimic despre acest fenomen, acum existenţa lui este o certitudine. Nu se ştie însă nimic despre câmpul magnetic din interiorul acestor tuneluri şi nici de ce acestea se deschid la fiecare opt minute.

Salyut 7 – o experienţă stranie

În 1984, staţia spaţială sovietică Salyut 7, plasată pe orbită terestră joasă (până în 2000 de kilometri, între atmosfera terestră şi Centura de radiaţii Van Allen, formată din particule de energie (plasmă) reținute de către câmpul magnetic al Terrei) a trecut printr-o experienţă stranie, consemnată în documente declasificate ale fostei URSS.

Cosmonauţii au declarat că, la un moment dat, staţia a fost prinsă într-o lumină portocalie foarte puternică, neidentificată, pe care astronauţii au simţit-o într-un fel ciudat, ca şi cum ar fi pătruns în fiinţa lor, dându-le o stare de bine. O parte dintre astronauţi au spus că ar fi văzut, în jurul staţiei, şi fiinţe necunoscute, întreaga întâmplare fiind interpretată ca intrarea într-o altă “lume”, printr-un portal magnetic, un caz nelămurit nici astăzi.

CERN – un portal accidental către o altă lume

În 2016, la CERN (European Organization for Nuclear Research), Centrul European de Cercetare al Particulelor Elementare, din Geneva, Elveţia, acolo unde există cel mai mare accelerator de particule de la ora actuală si unde s-a descoperit, in 2012, si Bosonul Higgs (“Particula lui Dumnezeu”), o particulă subatomică, s-a întâmplat un “eveniment” care a stârnit mari controverse, dar pe care cercetătorii respectivi nu l-au recunoscut nici până astăzi.

Acceleratorul de particule se află într-un tunel circular imens, care are o circumferinţă de 26 de kilometri. Pe parcursul unui experiment de rutină, potrivit unor relatări, cerul de deasupra laboratorului s-a colorat în roşu, cu pete negre, simultan cu puternice vârtejuri de vânt, “incident” asociat de mulţi cu deschiderea, pentru câteva secunde, a unui portal spre alte lumi.

Tunel spre un Univers în oglindă

Detectarea recentă a unor raze cosmice care vin din afara galaxiei noastre, care au oscilat într-o dimensiune paralelă înainte de a se întoarce, cu niveluri energetice foarte ridicate, i-a făcut pe astrofizicieni să se gândească la existenţa unui Univers în oglindă.

Pornind de la această constatare, în urmă cu doi ani, cercetătoarea Leah Broussard, de la Laboratorul Naţional Oak Ridge, Tennessee, alături de colegii săi, a gândit un experiment care să facă posibilă deschiderea unui portal (“oscilaţie”) către o dimensiune paralelă, o posibilă versiune în oglindă a lumii noastre, prin transmiterea unui fascicul de particule subatomice într-un tunel lung de 15 metri.

UNIVERSURI PARALELE sau ÎN OGLINDĂ

Fasciculul va trece pe lângă un magnet foarte puternic şi va ajunge până la un zid impenetrabil (cel puţin teoretic). Dacă unele dintre particule vor reuşi să se transforme în versiuni în oglindă ale lor, să pătrundă în tunel, penetrând zidul şi să se întoarcă, aceasta ar fi o dovada că existenţa unui Univers în oglindă, cu propriile legi, este posibilă.

Dovada unui Univers în oglindă ar avea consecinţe uluitoare, ar explica şi existenţa materiei întunecate (un tip de materie necunoscută, care nu poate fi observată şi care constituie 73% din materia din Univers și 23% din masa-energia sa) şi ar însemna că toate legile fizicii ar trebui rescrise.

Pământul, tuneluri magnetice, portaluri către alte lumi – confirmări ştiinţifice contemporane pentru intuiţii/ convingeri vechi de mii de ani

Ceea ce încep să susţină tot mai clar o serie de teorii ştiinţifice actuale (nu toate destinate marelui public), fie că sunt legate de tunelurile magnetice sau de “găurile de vierme” (de exemplu, Puntea Eistein – Rosen, descrisă încă din 1935, de către Albert Einstein şi Nathan Rosen) sunt confirmări ale unor intuiţii sau, poate, chiar convingeri pe care oamenii le-au avut de mii de ani.

În Egipt, de pildă, lângă piramidele de la Abusir, la baza templului Abu-Gurab, se află o platformă de alabastru (un cristal cu aspect de marmură), considerată a fi o “Poartă stelară”, prin care “creaturi gânditoare fără formă” zboară între lumea lor şi a noastră ïn valuri de sunete”.

Şi în Peru a fost descoperit, în 1996, un “Portal către zei”, care, la intrare, are un orificiu special făcut pentru a se putea introduce un “disc” – “Cheia zeilor celor şapte raze”. În Sri Lanka, pe un zid, este sculptată o hartă stelară uriaşa – “Sakwala Chakraya” – care înseamnă “Cercul rotativ al universului”, iar în faţa ei, tot sculptate, patru scaune din piatră şi nişte “coduri” folosite, probabil, pentru deschiderea “Porţii solare”.

În toate părţile lumii există astfel de mărturii vechi de milenii – “Poarta Soarelui de la Tuahuanaco”, Bolivia, Complexul monumental de la Stonehenge (despre care se crede că a fost construit ca un “portal energetic”), “Triunghiul Michigan”, din America de Nord etc., care arată, printre altele, că nicio clipă oamenii nu au gândit existenţa lor, aici, pe Pământ, despărţită de macrocosmos şi, poate, au fost martori la experienţe care au revelat adevăruri despre care, astăzi, ştiinţa începe să desluşească, pas cu pas, câte ceva.

”PORTALURI” - FOTOGRAFII NASA