BINE AȚI VENIT PE BLOGUL MEU !
ACEST BLOG ESTE UN OMAGIU ADUS PROZATORULUI, PUBLICISTULUI SI REGIZORULUI ROMAN, IOAN GRIGORESCU
BUCURIA DANSULUI : Femei, bărbați, copii, bătrâni din Santiago del Estero, dezlănțuiți și fericiți
TUAREGII, ultimii REBELI din SAHARA
”Grădina Cișmigiu” - Tărâmul tinereții Bucureștiului
Pe 10 octombrie 1779 Alexandru Ipsilanti, domnul Munteniei, pentru a avea o bună apă de băut, a dat poruncă să se construiască două cișmele în București. Prima cișmea s-a făcut pe locul unde e astăzi grădina înspre partea ei din strada Știrbei Vodă și în dosul acestei cișmele și-a construit locuința Dumitru Suilgi-Bașa, șeful lucrărilor, numit marele Cișmigiu (cuvânt de origine turcească, mai mare peste cișmele), ce era însărcinat cu supravegherea curgerii și scurgerii apelor. Când se vorbea de aceste locuri, se obișnuia să se spună numele funcționarului, de unde grădina a căpătat numele Cișmigiu.
La începutul secolului al XIX-lea, Cișmigiul era cunoscut și sub numele “Grădina și Balta lui Dura neguțătorul” și avea o întindere mult mai mare ca în ziua de azi. De multe ori în timpul inundațiilor, când Dâmbovița se revărsa, apa din Cișmigiu ajungea până la zidurile Mănăstirii Sărindar, care se afla pe locul unde e azi Cercul Militar.
În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, la 1847, a fost chemat de la Berlin grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, originar din Istdorf, fiind însărcinat cu alcătuirea planului de înfrumusețare și îngrijire a tuturor grădinilor, și în câțiva ani terenul mocirlos a fost transformat într-o frumoasă grădină.
Acest horticultor german a fost acela care a întreprins aici o “luptă pe viață și pe moarte cu mlaștinile cărora natura le-a hărăzit să producă numai molime și noroi”.
Wilhelm Mayer, om priceput și de mare ispravă, a avut însă nenorocul să se prăpădească prea de timpuriu, în 1853, când a fost trimis să pavoazeze localitatea Turnu-Roșu, unde trebuia să vină în vizită împăratul Francisc Iosif I. Acolo, în urma muncii depuse, s-a îmbolnăvit și a murit, dar a fost adus la București și înmormântat în cimitirul Bisericii Evanghelice, nu departe de Grădina Cișmigiu, care i-a fost atât de dragă și căreia îi sacrificase ultimii ani ai vieții sale.
După abdicarea lui Gheorghe Bibescu, la tronul țării a venit Barbu Știrbei, fostul ministru de interne, care a hotărât ca mai întâi să se sape un heleșteu pe o suprafață de peste un hectar, iar mai apoi să se facă un canal cam de doi kilometri lungime, legat cu Dâmbovița, destinate pentru împrospătarea apei din lac. La aceste lucrări însuși domnitorul consacra două ore pe zi pentru a supraveghea și a da directivele necesare.
După săparea heleșteului și canalului de legătură cu Dâmbovița, s-a început facerea drumurilor, adică a aleilor. Toate lucrările au fost realizate prin licitație publică și atunci când prețurile erau prea ridicate și nu conveneau, licitațiile se repetau.
Ca o dovadă privind ordinea și seriozitatea de care oficialitățile dădeau dovadă, reproducem dispozițiile Departamentului din Năuntru (Ministerul de Interne):
“Preumblarea în grădină este slobodă tuturor pe drumurile și locurile destinate pentru aceasta, de la răsăritul soarelui până la 10 ceasuri seara și în nopți cu lună până la 12 ceasuri, însă spre a fi ferită grădina de orice vătămare și necuviință se pun regulile următoare care să fie respectate de toți deobște, fără cea mai mică osebire:
Cu trăsura sau călare nimeni nu este slobod să intre, oprindu-se acestea la locurile hotărâte pentru acest sfârșit.
Vânzătorii de deosebite lucruri de mâncare și orice altele vor sta afară din raionul grădinii
Dobitoacele, precum câini și alte, sunt poprite cu totul de a intra în grădină.
Nimeni nu este slobod a călca pe iarbă sau pe oricare altă plantație, precum nici a rupe ceva din grădină oricât de neînsemnat.
Vânarea peștelui din bazin este poprită cu desăvârșire.”
Această dispoziție din septembrie 1852 a fost iscălită din partea ministerului de directorul D. Ioanid.
“Hrisoavele spun…. că de mult, dar nu așa de demult, sub domnia lui Vodă Bibescu, Dâmbovița, care curgea cam pe drumul de azi al Bulevardului Elisabeta, se revărsa, când veneau ploile mari, și forma o baltă mare cât cuprinsul dintre Liceul Lazăr, până dincolo de strada Brezoianu. Sub domnia lui Vodă Bibescu a fost adus un grădinar neamț cu nume lung, Karl Friedrich Wilhelm Meyer, să facă o grădină acolo unde era balta. A făcut-o și a murit. Oasele lui sunt îngropate la Șosea, lângă colonada Iordache, acolo unde pe vremuri a fost un cimitir catolic.
Cișmigiul (i se zice astfel fiindcă odată cu grădina s-a fost săpat o cișmea), Cișmigiul însă trăiește și astăzi, va mai dăinui încă multe secole de aici încolo. Asta e soarta grădinarului, îmi spunea într’o zi cu glas cald, domnul Rebhun, cel care din 1910 a schimbat și schimbă Grădina Cișmigiu într-un rai. Asta e soarta grădinarului, să nu-și vadă niciodată opera sfârșită. Un grădinar, ca sa poată vedea cu ochii ceea ce a desenat pe hârtie, ar trebui să träiască cinci sute de ani, ori din timpurile biblice nu se mai cunoaste un asemenea caz.
Cișmigiul nostru… al meu și al dumitale, cititorule, Cișmigiul în care ne-am adăpostit “trasul la fit” în ora de germană; Cișmigiul în care ne-am trăit prima dragoste, în care am suferit întâia deziluzie. În care ne repezim azi, între două treburi, și pierdem câteodată condica de prezență la birou, făcând în schimb câte o conchistă, primăvara. În care vom veni și mâine, când vom fi pensionari sau bătrâni, să ne citim gazetele și să privim senini la jocurile copiilor și cu reminiscențe la dragostea tinerilor. Cișmigiul acesta dintotdeauna mi-e drag. Îi urmăresc metamorfoza, cum urmărești dezvoltarea unei fetițe frumoase. Mă bucură fiecare înfrumusețare a lui, fiece aspect nou. De pildă, de vreun an încoace, rondul cela în stilul grădinilor cu dale de piatră, cu coloane dorice, cu panouri de fier, cu belșugul de flori, nu vi se pare o poiană a raiului?
Foile din plăcintă nu trebuie să le numeri daca vrei să-ți tihnească plăcinta, spune înțelepciunea poporului, dar noi o să ne facem că nu cunoaștem zicala și o să scormonim din ce e făcută minunea aceasta de formă și culoare.
Pietrele presărate cu știință sunt ale havuzurilor dărâmate, coloanele albe mândre au fost găsite aruncate pe maidanul de lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor, iar din fierăria unui pavilion al Palatului Regal s-au făcut panourile care susțin perdelele de viță sălbatică și de zorele. Uite, așa, din resturi, vechi podoabe ale unor case dărâmate, din vase de alamă, cumpărate cu kilogramul la turnătoriile de clopote, cu pietre furate noaptea din grămezile uitate pe străzi de primărie (să nu te superi, domnule Rebhun, că-ți divulg faptul), Grădina Cișmigiu se înfrumusețează mereu.
Copacul monagam care crește numai în Japonia se numeste ginko-biloba și se poate vedea la noi, în Grădina Cismigiu, cam în dreptul cascadei (care se va preface și ea). Domnul Rebhun a sădit copacul acesta acum 18 ani și abia acum a început să dea rod, fructul pe care-l face e de culoarea corcodușei, cu gustul măslinei. La prima vedere, copacul, unic în lumea vegetalelor prin credința sa de care vom vorbi, n-are nimic deosebit decât poate frunza, de formă ciudată. Dacă vă uitați însă mai cu atenție, vedeți că are două tulpine crescute dintr-o rădăcină, deosebite și totuși împreunate. Una din tulpine e femela, cea cu fructul, cealaltă e masculul.
Dacă tulpina aceasta e tăiată, cealalta rămâne stearpă pentru toată viața, florile ei nu pot fi fecundate decât cu soțul cu care a crescut. Floarea sfântă a Indiei depărtate, lotusul sacru, a înflorit și ea pentru întâia oară anul acesta, nu departe de ginko-biloba.
Lângă debarcader, într-un țarc făcut pentru creșterea nuferilor, pe tăvi de frunze ceroase, se înalță tulpina subțire a floarei roșii și sfinte. Minunea acestei înfloriri se întâmplă pentru întâia oară în Europa și l-a costat pe domnul Rebhun multă caznă și atenție ca s-o vadă înfăptuită.
larna mai ales a trebuit să poarte lotusului de grijă, ca unui vlăstar sfânt ce e și să-l apere de cel mai mic frig, ceea ce nu e tocmai ușor într-un bazin deschis și înghetat. Acum, dacă vrejile rădăcinilor n-ar fi tăiate în fiecare zi, într-un an lacul ar fi acoperit în întregime de lotuși, așa de repede și de ușor se înmulțesc. Câte nu s’ar putea spune despre el, dar un lucru trebuie să-ți spun cu dinadinsul, cititorule, că avem acolo, în căsuța cea mică de Iângă Liceul Lazar, un bun și înțelegător prieten, un ins care a simțit ce ne e drag și a îndrăgit și el dragostea noastră, numai că noi trecem și ne bucurăm și nepăsători plecăm apoi aiurea, pe când el rămâne mereu acolo, un fel de Sfântul Petru al paradisului Cișmigiu. E domnul Rebhun, cel cu înfățisșarea sălbatică, dar cu sufletul de autentic poet”.
Surse:
George Potra, Din Bucureștii de altădată: Grădinile Capitalei, Imprimeriile Curentul, 1942
M. Ursu, Cișmigiul, Ilustrațiunea română, septembrie 1932
https://dosaresecrete.ro/gradina-cismigiu-o-istorie-veche-cu-oameni-destoinici-si-competenti/?fbclid=IwAR25o7el_bb9JBVPOTGdTjTzlVykJPVbroVcF-P7ipz3jpU-Ynce8RwrgFQ
Ce ironie ! Să vină un străin să lupte pentru daci în timp ce „piticii„ culturii românești îi îngroapă !
Piticii culturii românești de genul unui Boia sau Patapievieci, primul remarcându-se prin faptul că îi consideră pe români un popor insignifiant în istoria și cultura europeană, fără drepturi istorice în Transilvania, iar al doilea fiind celebru prin emanații pseudointelectuale de genul “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu…” sau “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”…, așadar, piticii culturii românești vor avea încă o ocazie să le stea vorbele în gât, cu tot cu conținutul lor filozofic, ca urmare a declarațiilor fabuloase făcute de un reputat om de știință german, doamna Barbara Deppert Lippitz, arheolog, probabil cel mai mare expert în aur din Europa.
Fiind prezentă în România pentru analiza brățărilor dacice din aur, a căror autenticitate este dincolo de orice discuție, Barbara Deppert Lippitz ne spune: “Sunt unul dintre specialiștii cei mai cunoscuți, nu numai în Europa, ci în toată lumea, și spun adevărul. Civilizația dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în țara dumneavoastră. ” (Marius Fincă – “Cine sunt strămoșii noștri?”).
Ce ironie! Să vină un străin să lupte pentru daci în timp ce autoritățile științifice românești îi îngroapă, lăsând în paragină cetățile dacilor, eliminându-i din manuale…
Într-un interviu acordat revistei Formula As, arheologul german ne mai spune și alte lucruri extraordinare. Iată câteva extrase semnificative din acest interviu:
“Voi sunteti cu siguranta urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Au lasat putina latina, pentru ca latina era limba oficiala, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, si foarte putine obiceiuri, dar ei nu au putut sa schimbe structura poporului dac, pana la plecarea lor si nici dupa aceea. Poporul român, care desigur a suferit si alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ. Legatura românilor cu natura este mult mai profunda decat a celorlalte popoare europene. Si aceasta este cea mai importanta mostenire pastrata de la daci. Dacii erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.”
“Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare. Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care are istoria scrisa in propriul ei aur. Si asta este un lucru rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri. Probabil ca numai in America de sud, la Bogota, in celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o intreaga istorie gravata in aur, asa cum aveti voi. Nici la Luvru, nici la British Museum si nici in muzeele din Statele Unite nu gasim ce exista in muzeul dumneavoastra de istorie. (este vorba de Muzeul Național de Istorie din București – n.m.) Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decat ale tarilor respective. Este regretabil ca voi, romanii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisa in aur, asa cum ati fi meritat. Si cand spun “ati fi meritat”, ma gandesc la ceea ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe care aurul vostru a avut-o in construirea unei civilizatii demne de marile civilizatii ale lumii. Aici, la voi, nu gasim aur cumparat sau obtinut prin cuceriri, ca in celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, in exclusivitate, de aur autohton.”
“Voi, poporul roman, puteti sa va mandriti cu originea voastra si sa va considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au radacini in batrana Europa.”
Fără alte comentarii!
Daniel Roxin